Insula Paștelui – între mituri păgâne și descoperirile creștinătății

Insula Paștelui este un teritoriu al Statului Chile (anexat în 1888), situată în sudul Oceanului Pacific și alcătuită dintr-o serie de masive vulcanice.

Timp de milenii, singurii ”locuitori” ai insulei au fost păsările și unele reptile, iar alte câteva sute de ani până la mijlocul Evului Mediu, triburile polineziene și-au desfășurat o viață primitivă în acest spațiu. Deși în limba locală insula este numită Rapa Nui (Marele Rapa, ca și componentă a Arhipelagului Bass din insulele australo-polineziene), pe plan mondial este cunoscută ca și ”Insula Paștelui”, nume dat de primul ei vizitator din lumea civilizată, exploratorul olandez Jacob Roggeveen (foto jos), care a pus pentru prima dată piciorul pe insulă într-o duminică de Paști (5 Aprilie 1722), în timpul căutării insulei David. Datorită apropierii de statul Chile, aceasta este cunoscută în lumea spaniolă drept ”Isla de Pascua”.

Peisajul acestei insule nu este nici pe departe primitor, fiind reprezentat de valuri de lavă consolidată, peșteri formate prin fenomenul de abraziune marină, câmpuri de piatră ponce și versanți prăpăstioși ai conurile vulcanice. În afara aspectelor de mediu și geomorfologie, izolarea insulei este un alt factor care limitează posibilitățile de locuire permanentă ale populației. Aflată într-o zonă vulcanică, deasupra unui vechi punct fierbinte, insula și-a păstrat peisajul sălbatic de la începuturile formării ei, deși niciunul dintre cele 70 de centre de erupție nu a mai manifestat vreo urmă de activitatea vulcanică din secolul când a fost insula colonizată (sec. XIV). Cel mai înalt vulcan este Terevaka, ce ajunge la 507 m altitudine, format în urma trecerii Plăcii Nazca deasupra punctului fierbinte al Insulei Paștelui (Easter hotspot).

Navigatorii creștini, odată ajunși pe insulă, au găsit prea puține materiale de construcție pentru locuințe stabile, așa că și-au întors bărcile și au rămas la adăpostul acoperișurilor lor eliptice.

Misionarii creștini ajunși pe insulă în secolul XIX au distrus casele tradiționale, sculpturile din lemn ale băștinașilor, artefactele religioase și tablele scrise în limba pierdută Rapa Nui, numite Tablele Rongo-Rongo. Pe solurile vulcanice bogate, polinezienii care s-au stabilit pe insulă au găsit aici cea mai înaltă specie de palmieri din lume (Paschalococos), vegetație tropicală abundentă, care le oferea resursele necesare construirii caselor și ambarcațiunilor, precum și alimentației. Aceștia reușeau, ca și alte popoare primitive, să trăiască în deplină comuniune cu natura. Venirea europenilor pe această insulă, cu scopul creștinizării și modernizării populației, a fost mai degrabă o lovitură puternică adusă culturilor tradiționale, sculpturilor păgâne, dar de o mare valoare spirituală, și naturii. Singurele artefacte care s-au mai păstrat au fost cele din peșteri, evitate de creștini. Potrivit unor informații transmise prin viu grai, băștinașii credeau foarte mult în puterea celor decedați, cu care aveau un fel de legătură simbiotică, și la care se rugau să le trimită pe Pământ toate cele necesare unei vieți frumoase (mâncare, sănătate, familie mare). Abia în ultimele decenii organizațiile de mediu și cele preocupate de conservarea patrimoniului cultural al omenirii au realizat cât este de importantă menținerea pe insulă a populației autohtone și buna conviețuire cu cea creștină.

Insula Paștelui, alături de Insula Sala y Gomez (cel mai apropiat vecin), formează o ecoregiune distinctă, a pădurilor subtropical-umede de specii cu frunză lată, Rapa Nui. Aceste păduri nu mai există actualmente, dar analizele sporo-polinice și dendro-ecologice au relevat existența întru-un trecut nu foarte îndepărtat a unor întinse suprafețe acoperite cu specii de arbori tropicali giganți, cum ar fi Paschalococos disperta, sau Sophora toromiro. Cel din urmă urmează a fi reintrodus prin eforturile cercetătorilor de la Grădina Botanică din Goteborg. Nu în ultimul rând, pe tulpinile îngropate în solul vulcanic și pe cele ajunse în interiorul peșterilor au fost găsite urme ale dinților șobolanilor aduși de europeni pe vapoarele lor, șobolani care împiedicau reproducerea speciilor de palmieri. Activitățile pastorale introduse pe insulă de creștini au contribuit și ele la dispariția unor specii de graminee și tufărișuri subropicale.

Coeziunea dintre diferitele clanuri ce formau populația inițială a insulei s-a manifestat prin cultul și practicile religioase generate de statuile de dimensiune umană de pe insulă. Acestea din urmă au fost subiectul unor speculații și întrebări încă neelucidate privind modul cum locuitorii au reușit să transporte statuile și să le aranjeze atât de geometric pe țărmurile insulei, în funcție de fazele lunii.

Pe lângă controversele legate de întrepătrunderea culturii creștine cu cea păgână, nu foarte departe de mister sunt și teoriile privind originea primilor locuitori ai Insulei Paștelui. Având în vedere fizionomia statuilor ”moai”, intrate în Patrimoniul UNESCO (Parcul  Național Rapa Nui), precum și muzica, dansurile și obiectele artizanale specifice populației insulei, s-a emis, printre altele, și ipoteza provenienței locuitorilor de pe teritoriile actualului stat Peru.

În afară de despăduririle ce au afectat pe măsura trecerii timpului insula, influențele nefaste ale lumii civilizate s-au manifestat și în direcția transmiterii unor boli prin animalele aduse de navigatorii europeni și de sclavii peruani și aclimatizate pe insulă. Planul inițial de a transforma insula într-un paradis îndepărtat al creștinătății au eșuat în mare parte, dintre cei aprx. 6000 de rezidenți, 60% încă păstrându-și credințele aborigene.

În aceste condiții, până unde poate ajunge modernismul/creștinismul (cu toate prefacerile și artificializările lui), în detrimentul naturii și a civilizațiilor păgâne?

 Bibliografie:

http://en.wikipedia.org/wiki/Easter_Island

http://www.netaxs.com/~trance/rapanui.html

http://wikitravel.org/en/Easter_Island

http://www.mysteriousplaces.com/Easter_Island/