Poluare, poluare, poluare… Nu-i așa că devine deranjant cuvântul ăsta ? Toată lumea vorbește despre poluare, în ziar, la radio/TV, reviste, cărți, internet; oriunde întorci capul, vezi, simți, auzi, citești, POLUARE. Deși e un termen bine înțeles de oameni, când vine vorba să-l explicăm în cuvinte și să-l definim, lucrurile se complică, pentru că poluarea acoperă o mulțime de domenii și elemente diferite prin natura lor; de-aici și tipurile de poluare: biologică, estetică, termică, fonică, psihologică, chimică etc.
S-au luat o mulțime de măsuri pentru controlarea poluării, s-au semnat multe tratate, se fac calcule, studii, scenarii pentru că devine evident impactul acesteia asupra tuturor componentelor mediului. Astăzi se plătesc taxe de poluare, se dau amenzi marilor poluatori și fiecare om, în sinea lui, ia atitudine (pro sau contra) față de mediul înconjurător și la o analiză sumară își dă seama care din acțiunile lui au fost bune și care au fost dăunătoare acestuia.
Sunt multe voci care strigă astăzi împotriva „marilor” poluatori, împotriva proiectelor neprietenoase cu mediul (adică poluatoare) și poate că te-ai unit și tu cu acei oameni cel puțin o dată în viață, chiar dacă nu te-ai exprimat public. Vreau să te întreb însă un lucru: tu poluezi ?
Mi se pare incredibil că astăzi există atât de puțini oameni cu autoritate – nu o autoritate atribuită de către structurile ierarhice, ci o autoritate morală – care să iasă în față și să spună lucrurilor pe nume, care să aibe curaj să se dea exemplu în ce privește grija și atitudinea față de mediu. Până la urmă, ce contează mai mult, cât poluezi, sau faptul în sine că poluezi ? Consider că principiul de bază este mult mai important și pentru a-l explica mai bine, mă voi folosi de o ilustrație.
Să zicem că găsești pe stradă o bancnotă de 1 leu. Ce faci ? Mergi la poliție să declari acei bani pentru a fi returnați eventual posesorului de drept ? Sau îi păstrezi pentru tine ? Normal că îi păstrez, ai răspunde, n-are rost să bat drumul până la poliție pentru 1 leu găsit pe stradă. Așa că îi pui în portofel, fără vreo mustrare de conștiință. Dar dacă găsești 10.000 lei ? Păi în cazul ăsta îi duc la poliție, dacă ești un om corect, iar dacă i-ai păstra, cu siguranță că ai avea mustrări de conștiință. De ce această dualitate ? De ce acționăm atât de diferit în cele două situații ? În fond, principiul este același, nu ? Ideea poate fi ilustrată printr-o sumedenie de exemple. Contează că furi un ac sau că furi o mașină ? Este adevărat, consecințele celor două acțiuni sunt foarte diferite, dar și acul și mașina însușite pe nedrept, tot furt consituie și trebuie tratat ca atare.
Revenind la poluare, fie că arunc în apă 100 litri de petrol fie că arunc 1 litru, poluez, iar consecințele, este adevărat, sunt diferite. În primul caz poate mor X număr de pești și păsări, în al doilea caz poate mor numai câțiva pești. Fie că elimin în atmosferă sute de tone de particule pe coșul furnalului, fie că elimin câteva kilograme pe țeava de eșapament a mașinii personale, tot poluare se numește. Așadar, nu e ciudat că poluatorii acuză alți poluatori de poluare ? Nu e ciudat că hoțul acuză alt hoț de hoție, pe motiv că „eu am furat puțin, iar tu ai furat mult”; „eu am poluat puțin, iar tu ai poluat mult”. E chiar ridicol ceea ce se întâmplă ! Cred că se aplică perfect în cazul ăsta vorba cu „bârna și paiul din ochiul celuilalt”…
Recent, am introdus în vocabular un nou termen care ne-a liniștit destul de mult temerile: „capacitatea de suport a mediului”. Dacă nu este depășită capacitatea de suport a mediului, totul este sub control, totul este bine, spun unii. Cu alte cuvinte, putem să facem ce vrem între „zidurile” acestui termen. Aș vrea să privim puțin mai atent aceast concept destul de prietenos în aparență. Ideea „cât de mult pot să poluez astfel încât să fiu în siguranță” pe care o transmite indirect această noțiune, consider că este foarte periculoasă pentru că limitele trasate (determinarea capacitatății de suport a mediului) de cele mai multe ori sunt trasate greșit (și continuu actualizate), iar toate deciziile politico-economice cu privire la calitatea mediului, se bazează pe o idee destul de ambiguă. Susținătorii acestui termen întreabă cu alte cuvinte: cât de mult pot să mă apropii de marginea prăpastiei astfel încât să nu cad?, iar când pui problema în felul ăsta, cu siguranță vei cădea. Așa ne place nouă, oamenilor, să trăim pe marginea prăpastiei, dacă se poate cât mai aplecați către hău, dar să ne ținem totuși ancorați cu două degete de pământ.
Ca în majoritatea situațiilor când suntem puși în fața deciziei, avem de-a face cu două alegeri, două opțiuni, două categorii de oameni și două atitudini. Nu pretind că v-am adus în fața deciziei prin cele câteva cuvinte înșirate mai sus, ci încerc să descriu câteva idei la care m-am gândit în ultimul timp. Sunt așadar „liberalii”, majoritari întotdeauna, care preferă să-și continue stilul de viață, cu o destul de mare indiferență față de mediu, considerând că responsabilitatea nu este în curtea lor, ci în curtea vecinului – este cea mai ușoară și confortabilă alegere – și este cealaltă clasă, clasa conservatorilor, care își raportează întotdeauna acțiunile la grija pentru mediul înconjurător. Nu prea se poate să fii și preocupat și indiferent de mediu în același timp… Nu ai cum ca la serviciu să vorbești despre protecția mediului iar acasă să încalci tocmai principiile pe care le promovasei în fața altora. Păi de-asta nici nu se schimbă nimic în lumea actuală, pentru că una vorbim și alta facem. Ce-ar fi ca fiecare om care lucrează în tot ce ține de „environment” să lase pentru o zi noțiunile teoretice și să pună în aplicare, așa cum poate, sfaturile bune pe care le dă altora.
