A fost odata ca niciodata, o creatura care nu aprecia viata. Egoista, grosolana si ingusta la minte, creatura actiona impulsiv si nu lua in seama consecintele. Numele ii era Om. El nu era recunoscator pentru importanta unor daruri asa mari oferite de Dumnezeu, cum e cel de a gandi si a simti. Imbratisa ganduri negative care, normal, duceau la sentimente si actiuni negative. Dumnezeu vroia sa faca lucruri marete cu si prin el. Dar poate ca recunostinta vine mai usor cu recunoasterea greselilor si cu remuscari, asa ca Omul rastalmaceste pana sa inteleaga.
Concentrandu-se pe rutina lui, Omul si-a creat un scut puternic din caramizi, fier, prefabricate, plastic si sticla intre el si natura. Traieste intr-o lume artificiala pe care singur si-a format-o, folosind natura. Intr-o atmosfera haotica, Omul extrage beneficii dupa beneficii, straduind-se sa respire si sa isi purifice eul. Dar e vina lui, s-a reinventat ca personaj distinct de natura. Asadar, Omul a folosit darurile lui Dumnezeu pentru nevoile materiale extreme, lasand de-o parte fortele echilibrului, egalitatea existentei, frumusetea peisajelor, excelenta apei, cantitatea si calitatea ingredientelor pamantesti, bogatia de specii, culorile lumii, punandu-se pe sine deasupra vietii.
Traind intr-o imitatie a primei lui “acasa”, Raiul, Omul nu mai poate simti creatia lui Dumnezeu. Ca sa poata face acest lucru, el trebuie sa se deconecteze de societate, civilizatie si imprejurarile artificiale si sa intre in contact cu natura. Lumea lui Dumnezeu este cea naturala; cea mai pura, curata, nealterata, intreaga natura este atunci cand Omul poate sa se regaseasca alaturi de divinitate. Comuniunea dintre Om si natura are loc ca si o experienta spirituala. Oricine s-a aflat in liniste deplina in mijlocul naturii poate confirma profunzimea acestei experiente.
Un viitor durabil pentru sufletul Omului duce la un viitor durabil pentru mediul artificial inconjurator. Daca Omul si-ar da seama, in inima lui, ca scopul lui pe Pamant si cel spiritual sunt legate, ar avea o alta perspectiva asupra vietii. Omul trebuie sa trateze natura cu dedicare si respect, pentru ca povestea lui nu s-a terminat. Pentru a-si gasi echilibrul pierdut, el trebuie sa se intoarca la inocenta, la prima si singura data cand a cunoscut Paradisul si sa incerce sa gandeasca si sa simta altruist si iubitor fata de natura. Omul nostru e de fapt bun si generos si cumsecade si atent si responsabil si dragastos. De ce sa raneasca, cand poate folosi cu grija si cand se poate purta cu iubire fata de mediul sau natural?
