Franţa. Informaţii, apoi aşteptări şi, în fine, realitatea. Probabil toţi avem o imagine ideală în legătură cu ţările vestice – şi nu doar din punct de vedere al civilizaţiei. Aşteptările mele privind abordarea asupra mediului înconjurător s-au dovedit, pe de-o parte, haios de neverosimile, dar din alte puncte de vedere atât de incredibil de mici.
Parcul Matisse sau Padurea suspendata din Lille
Mă aşteptam la o ordine şi curăţenie nemţeasca (fără ironie…), la colectare selectivă la sânge (şi totuşi se face şi are succes), la spaţii verzi unde copacii sunt măsuraţi “cu rigla” şi la 0 pungi de plastic în magazine. Nici vorbă. Şi am fost bucuroasă, cumva, să văd că m-am înşelat. Înseamnă că nu suntem, totuşi, atât de departe.
O dimineaţă de duminică prezintă centrul oraşului ca piaţa Constituţiei după concert, la magazin îţi dau punga pe gratis (i-am luat la capitolul ăsta), întotdeauna pungă de plastic, niciodată de hârtie. Sau dacă ambalajul e de hârtie, îţi dau şi o pungă – just în case. Dacă refuzi, îţi răspund cu “foarte bine, să salvăm mediul!”.
Dar, privind la toate lucrurile care m-au impresionat, toate acestea devin (!) lipsite de importantă. La o privire atentă, dincolo de faţadă, îţi dai seama pe viu că grija pentru mediu nu înseamnă doar să îţi arunci hârtia la hârtie şi plasticul la plastic, înseamnă să ai curaj, ca om aflat în administraţie sau ca simplu cetăţean, să-ţi asumi responsabilitatea.
Tramvai in Dijon
Vechiul oraş nu are parcuri. În tot centrul nu ai nici o şansă să găseşti vreun copac sau petec de iarbă. Clădiri de patrimoniu, străzi înguste, pietruite, un oraş intens, unde nu există loc pentru mai mult sau mai altfel. Însă la marginea zonei centrale apare, evidentă, rezolvarea. Veritabile (dar nu naturale) păduri, parcuri imense, în stil neaşteptat de englezesc, hectare întregi de verdeaţă care vin să aducă o gură de aer proaspăt. Dincolo de oraş, pentru prima dată, am văzut celebra (pentru cunoscători) centura verde-galbenă. Există! Şi funcţionează.
De asemenea, pentru prima oară, aud vorbindu-se la modul concret despre eco-cartiere: spaţii rezidenţiale complexe, unde probleme de tipul gestiunii apei din precipitaţii sau compostului colectiv sunt capăt de afiş în ceea ce priveşte ordinea obiectivelor de atins. Există locuinţe neutre, adică eficiente din punct de vedere energetic şi capabile să se autosustina din acest punct de vedere, fără a elibera CO2. Există locuinţe care produc mai multă energie decât consuma, cu ajutorul panourilor fotovoltaice. Există şi sisteme supraterane de canalizare a apei de ploaie către bazinete “naturale”, unde vegetaţia formată îşi îndeplineşte rolul de epurator. Sau toalete care folosesc această apă. Sau acoperişuri vegetalizate.
Biciclete publice in Paris
Şi mai există şi o mulţime de răbdare şi înţelegere din partea oamenilor, care îşi dau seama că o schimbare, indiferent de natura ei, nu are cum să vină din senin, că – din contră – presupune eforturi inclusiv din partea lor. Proiectele “verzi”, uneori în detalii incredibile, sunt nu doar acceptate, ci dorite, încurajate, finanţate. Cartierul eco nu este destinat celor cu venituri cu mai mult de 5 zerouri, ci şi persoanelor cu probleme financiare, întrucât conţine şi locuinţe sociale. Oraşele mici recunosc fără griji dependenţa lor de agricultură şi îşi “croiesc” propriile Agende 21 care să abordeze acele aspecte. Da, oraşe de 8000 de locuitori cu Agenda 21. Nu ştiu, Clujul, de exemplu, are?
Surse foto: http://img848.imageshack.us/img848/2202/dsc03148b.jpg, http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fb/Lille_parc_matisse_ile_derborence.jpg, http://www.rmc.fr/images/article/2012-06-23T084055Z_1_APAE85M0O4C00_RTROPTP_3_OFRTP-PARIS-VELO-VELIB-20120623.JPG
Articol aparut pe http://prismecolorate.wordpress.com/
