On the night of December 6-7^th 1983, the pyrolysis installation at the Teleajen Petrochemical Plant exploded during technological trials, killing 27 people and injuring another 39. According to eyewitnesses arrived soon at the site, the remains of the dead and metal scraps from the machines were spread on a radius of 150 to 200 metres.

In order to speed up the investigation, two subcommittees were created – a technical subcommittee and a work safety one. The former estimated the damage caused at around 35 million dollars, and the event was classified as a ”technical accident”. The latter reported a final death toll of 40 people, and a significant number of seriously injured and mutilated victims who lost their limbs. The final results of the inquiry were published in February 1984, and placed the blame on several engineers who operated the installation during the technological trials.

The real cause of the explosion was the incompetence or negligence of those who initially designed the installation. A high temperature hydrocarbon fluid passed through a steel pipe, next to another similar pipe passed a very low temperature hydrocarbon fluid. 

In 1985, a second explosion occurred at the Teleajen Petrochemical plant, this time in the ”asphalt removal” section. Again, the death toll was high – 29 dead and 50 wounded. The investigation found that a technical error was to blame for the disaster.

In addition to the dead and wounded, among the damage caused by the two explosions we can count the significant pollution suffered by air, water and soil in the surrounding area. Sulphur dioxide and nitrogen oxides were among the main toxic agents that affected the air, and they are related to ozone and acid particles and rains that also lead to soil contamination which, in turn, exerts a negative influence on the metabolic processes of plants and micro-organisms that are essential for a healthy soil.

The ozone acts as a contributor (catalyst) for the oxidation of sulphur dioxide (sulphurous anhydride) into sulphur trioxide (sulphuric anhydride), which reacts with water in the clouds to form sulphuric acid. The resulting acid rains are the main cause of soil pollution in the area surrounding the Teleajen Petrochemical Plant. Water that drains from acid soils can lead to the acidification of surface waters, thus harming fish and other organisms.

Air pollution from the plant aggravates asthma and chronic bronchitis and helps spread these diseases among the young inhabitants of Ploieşti. The authorities constantly receive notifications about the strong smell, described as being similar to that of rotten cabbage and rotten eggs, which is felt frequently after 9.00 PM, the time when sulphurous oil is processed at the refinery. Air quality monitoring stations in Ploieşti have indicated that numerous pollutants register elevated values.  

The cooling towers and the open-air basins also release volatile organic compounds. The wind helps spread these pollutants from the refinery all the way to the city.

In 1998, Lukoil bought the Teleajen Petrochemical Plant for 53 million dollars and renamed it Petrotel-Lukoil. It then entered an upgrade and modernisation program which led to a 94.8% increase in the amount of oil processed, up to an annual processing volume of 2.5 million tons Of course, with the increase in production, a proportional increase in pollution soon followed. Nowadays, locals can only hope to escape the foul smell and pollution from the plant, after hundreds of notifications presented to the authorities remained unanswered.

Information sources:

www.adevarul.ro

www.eco-research.eu

www.hotnews.ro

http://greenly.ro/aer/combinatul-petrochimic-teleajen-explozii-si-impactul-asupra-mediului

Photo source: the author of this article

Article written by Ionuţ Radu and translatd by Mihail-Andreas Mitoșeriu. 

Invenția constă în transformarea plasticului în membrane din carbon pentru nanotuburi, un material complex și foarte costisitor în momentul actual.

Transformarea pungilor de plastic în aceste materiale reprezintă un dublu avantaj, atât pentru mediu cât și pentru produsele high-tech.

Nanotuburile de carbon (Fig. nr. 1) sunt cilindri microscopici, de un nanometru în diametru (1/10.000 diametrul unui fir de păr uman) și sunt cele mai mici și rezistente materiale realizate până acum.

Fig. nr. 1 Nanotuburi de carbon

Care este metoda  prin care oamenii de știință de la Adelaide transformă pungile de plastic în această tehnologie?

Ei au “crescut” nanotuburile de carbon în membrane de alumină (sau oxid de aluminiu, folosit în producerea aluminiului). Apoi au folosit bucăți de plastic din pungi, ce au fost vaporizate în cuptor, pentru a produce straturi de carbon, rezultând acest produs.

Această tehnologie este folosită în momentul de față pentru producerea echipamentelor sportive, electronice, baterii, senzori și turbine eoliene.

Cu toate că tehnologia este una scumpă, cererea mare va determina scăderea prețurilor acestor nanotuburi și vor putea fi astfel valorificate, fiind în același timp “prietenoase” cu mediul, grație invenției cercetătorilor din Australia.

Sursa:

science daily

(Click aici dacă nu se încarcă automat.)

Vă propun să discutăm pe tema impactul tehnologiei asupra vieții umane, încercând să găsim răspunsuri la următoarele întrebări:

- Care ar fi aspectele “GREEN” ale unei lumi ca cea prezentată în filmuleț? Care credeți că ar fi impactul asupra mediului al unui astfel de oraș- din perspectiva poluării aerului, de exemplu?

- Ce efect ar avea un astfel de progres asupra sănătății umane? Dar asupra minții? Ne-ar apropia- sau îndepărta de natură?

Sunteți curioși care dintre aspectele din filmuleț sunt posibile și care nu? Click aici pentru a afla!  Tot în acest secund videoclip (realizat ca o continuare a celui dintâi) sunt prezentate și alte aplicații (unele cu caracter verde) ale sticlei inteligente.

Așadar, v-ar plăcea ca viitorul să arate așa? Pe care dintre aceste idei le-ați păstra și cu care nu ați fi de acord?

(Ca exercițiu de atenție, descoperiți “greșeluțele” cu caracter non-eco din primul videoclip? Eu am observat câteva :).)

În noaptea dintre 6 şi 7 decembrie 1983, instalaţia de piroliză a Combinatului Petrochimic Teleajen a explodat în timpul unor probe tehnologice. Explozia a ucis 27 de oameni şi a rănit alte 39 de persoane. Conform primilor martori ajunşi la faţa locului în acea noapte, pe o rază de 150-200 de metri erau împrăştiate cadavrele celor morţi şi fiare contorsionate, părţi ale instalaţilor din interiorul combinatului. Pentru operabilitate, s-au alcătuit două subcomisii: subcomisia tehnică şi subcomisia de protecţie a muncii. Subcomisia tehnică a estimat pagube de aproximativ 35 de milioane de dolari iar incidentul a fost catalogat drept “accident tehnic”. Subcomisia de protecţie a muncii a raportat în final 40 de morţi şi mulţi mutilaţi pe viaţă, în urma pierderii membrelor inferioare sau superioare. Rezultatele finale ale anchetei au fost prezentate în februarie 1984, acestea învinuind câţiva ingineri care lucrau la instalaţie în timpul probelor tehnologice. Cauza reală a exploziei a fost incompetenţa sau neglijenţa celor care au proiectat iniţial instalaţia. Un fluid de hidrocarburi la temperaturi foarte înalte trecea printr-o conductă, iar prin alta, de oţel,  fluidul de hidrocarburi la temperaturi foarte joase.

În anul 1985, o a doua explozie are loc în Combinatul Petrochimic Teleajen, la secţia “Dezasfaltare”. De această dată, numărul victimelor a fost de 29 de morţi şi 50 de răniţi. Ancheta în acest caz a dus la concluzia că a fost o eroare tehnică.

Alături de morţi şi răniţi, printre pagubele celor două explozii se numără şi poluarea solului, apei şi a aerului din zonă. Dioxidul de sulf şi oxizii de azot au fost principalii agenţi nocivi care au afectat aerul din zonă, agenţi care sunt într-o continuă relaţie de intercorelare cu ozonul şi ploile/pulberile acide, dar care conduc şi la o poluare a solului, precum şi la o influenţare negativă a proceselor metabolice din plante şi a microorganismelor esenţiale pentru sănătatea solului.

Ozonul contribuie (catalizează) la oxidarea dioxidului de sulf (anhidridă sulfuroasă) la trioxid de sulf (anhidridă sulfurică), care reacţionează cu apa din nori şi formează acid sulfuric. Acesta, prin ploile acide, reprezintă principala sursă de poluare a solului din zona Combinatului Petrochimic Teleajen. Apa drenată din solurile acide poate să ducă la acidifierea apelor de suprafaţă, cu efecte nocive asupra peştilor, dar şi a altor organisme.

Poluarea aerului de către combinat agravează astmul, bronşita cronică şi înmulţirea acestor afecţiuni în rândul tinerilor din Ploieşti. Autorităţile de mediu primesc constant zeci de sesizări despre mirosul puternic de varză stricată şi ouă clocite, în special după ora 21.00, timp în care această rafinărie prelucrează petrol sulfuros. Staţiile de monitorizare a calităţii aerului din Ploieşti au indicat valori crescute ale noxelor.

Turnurile de răcire şi bazinele separatoare cu suprafaţă deschisă emit, de asemenea, compuşi organici volatili. Vântul contribuie la împrăştierea poluanţilor de la rafinărie asupra oraşului.

În anul 1998, compania Lukoil a cumpărat Combinatul Petrochimic Teleajen cu suma de 53 milioane de dolari şi l-a redenumit Petrotel-Lukoil. Acesta a intrat într-un program de modernizare, ceea ce a condus la o creştere cu 94,8%  a prelucrării ţiţeiului, iar volumul anual de procesare a fost de 2,5 milioane de tone. Bineînţeles, odată cu sporul de 94,8% din prelucrarea ţiţeiului, poluarea zonei a crescut şi ea direct proporţional. Momentan, rămâne doar speranţa locuitorilor din zonă de a scăpa de miros și de poluarea produsă, în urma sutelor de sesizări făcute autorităţilor.

Surse informaţii :

www.adevarul.ro

www.eco-research.eu

www.hotnews.ro

Surse foto: autorul articolului

Articol realizat de Ionuţ Radu, student în anul II la specializarea Geografia Mediului, Facultatea de Geografie, Universitatea din Bucureşti

Fizica actuala ne spune ca nu se poate produce mai multa energie decat se consuma. Acest lucru ar putea fi adevarat daca luam in considerare o multime de ipoteze simplificatoare. Practic, insa, nu se poate realiza un sistem perfect izolat in care sa nu existe un aport energetic sau material suplimentar.

Producerea energiei gratuite se face prin crearea unor sisteme rezonante cu energia substratului ultim sau energia punctului zero. Astfel, se realizeaza un sistem “perpetuum mobile” care “incalca” in aparenta principiul al II-lea al termodinamicii. Acesta nu mai poate fi aplicabil pentru ca se capteaza energie din altă sursa.

Se poate realiza un experiment simplu ce pune in evidenta “incalcarea” principiului al II-lea al termodinamicii. Daca luam o banala casca de telefon si ii lipim o dioda detectoare de radio-frecventa, vom obtine cel mai simplu aparat de radio, ce va functiona fara o alta sursa de alimentare decat energia obtinuta prin convertirea undelor electromagnetice in curent electric. Acest aparat functioneaza singur, fara o sursa de curent electric, dar generand curent electric. Astfel, randamentul este supraunitar, incalcand principiul al II-lea al termodinamicii. In mod similar, putem realiza sisteme care sa capteze prin rezonanta energia vidului si sa o converteasca in energie electrica, raportul energiei obtinute si al celei consumate fiind supraunitar.

Aceste sisteme au fost deja create si ele functioneaza; din fericire, exista mai multe directii pe care se poate merge pentru a obtine energie gratuita. Din pacate, ele nu sunt pe piata la indemana oricui din motivele expuse in prima parte a acestui articol.

Printre marii inventatori ce au creat sisteme de energie gratuita, ii putem aminti pe Viktor Schauberger, Nikola Tesla, Tom Bearden, J. Naudin etc.

In continuare, vom trece in revista tehnologiile cu “free energy” cunoscute pana acum, a caror realitate este dincolo de orice indoiala. Caracteristica comuna a acestor descoperiri este faptul ca folosesc o cantitate mica dintr-o anumită forma de energie pentru a controla sau elibera o cantitate incomparabil mai mare dintr-o alta forma de energie. Multe dintre ele pun accentul pe campul eteric, o sursa de energie ignorata de stiinta moderna.

• Oare ce au in comun transmitatorul amplificator al lui Nikola Tesla, dispozitivul lui T. Henry Moray, motorul lui Edwin Gray sau dispozitivul Testatika al lui Paul Baumann ? Raspunsul este ca toate functioneaza pe baza de „energie radianta”. Aceasta forma de energie naturala poate fi inmagazinata direct din mediu sau extrasa din electricitate prin metoda numita „fractionare”. Energia radianta poate fi folosita in aceleasi scopuri ca si electricitatea, cu mai putin de 1 % din costurile acesteia. In Elvetia, comunitatea Methernitha a realizat mai multe modele functionale de dispozitive fara combustibil, care odata pornite functioneaza de la sine si care folosesc acest tip de energie.
• Motoarele cu magnet permanent. Dr. Robert Adams din Noua Zeelanda a pus la punct niste motoare electrice, generatoare si radiatoare care functioneaza cu magneti permanenti. Un asemenea dispozitiv preia 100 de wati de electricitate de la sursa, generează 100 de wati pentru reincarcarea sursei si produce aproximativ 35.280 calorii in doua minute ! Dr. Tom Bearden din USA are două modele functionale de transformator electric bazat pe magnet permanent. El si-a numit dispozitivul Generator Electromagnetic Static. Jean-Louis Naudin a duplicat dispozitivul lui Bearden în Franţa.

Despre alte tehnologii ce folosesc “free energy” vom vorbi in partea a III-a a acestui articol. 

Sursa bibliografica:

Lindemann, Peter, DSc., The Free Energy’ Secrets of Cold Electricity, Clear Tech, Inc., S.U.A., 2001.

Sursa foto:

http://thevelvetrocket.com/2010/03/17/nikola-teslas-wardenclyffe-tower-and-laboratory/