Recunosc, îmi place să conduc. Când mă așez la volan și mă pregătesc de drum, am o senzație de libertate- pot merge unde vreau, drumul parcă se întinde supus înaintea mea. Dar acest sentiment se asociază doar cu drumurile lungi, în afara orașului. Când trebuie să merg la serviciu sau la facultate, sau oriunde în acest București înghesuit de autovehicule, simt că mă sufoc în propria mașină. Statul în trafic face din mine un om frustrat, încruntat, sedentar. Dragi cititori șoferi, vă asigur de un lucru: mersul pe jos nu este un motiv de panică și nu denotă slăbiciune! Ci dimpotrivă, e curajul de a te dezlipi de acele patru roți care te fac să uiți că ești om, și nu sirenă. Ești o ființă cu picioare ce se poate deplasa independent. Ai prea mult de mers și prea puțin timp la dispoziție pentru a ajunge la destinație? Ia un autobuz și bucură-te de o carte. Antrenează-ți picioarele sau mintea, și nu vocabularul cu înjurături la adresa partenerilor din trafic, a locurilor de parcare ocupate sau a scumpirilor de benzină.
Capitolul Dependența de mașină al campaniei Consumix ne atrage atenția asupra faptului că, din cauza orelor petrecute în trafic, mașina tinde să devină pentru șoferi o a doua casă. Iată povestea lor:
“Consumix încheie prima ediție a campaniei cu tema: “dependența de mașină”. În ianuarie revenim cu alte povești picante despre o nouă serie de produse. Dacă vorbim despre mașini, cu toții știm că pe străzile din întreaga lume circulă peste 1 miliard. Ce nu știm, este cât timp irosim în mașină. Un șofer european petrece în medie 120 de ore pe an doar în trafic, cam jumătate față de un american. Asta înseamnă că la vârstă de 70 de ani vom irosi cca 250 de zile (6000 de ore) din viață noastră. Dacă adăugăm și orele pe care le conducem în mod normal, atunci putem declara mașina A doua casă.
Urmează stația “Parcarea din față blocului”. Pentru mulți mersul pe jos e o corvoadă, pentru mine e o plăcere. Înainte să mă pricopsesc cu mașina, drumul casă-serviciu îmi rezolva toate problemele. Aveam răgazul să ascult câteva melodii și să admir noile trenduri din vitrine. Găseam timp pentru câteva gânduri meditative și îmi rezolvam în minte cam toate mailurile pe care urma să le trimit. Incredibil, acum când mă gândesc, dar plănuiam și ce să vreau să gătesc seara după serviciu.
Acum am 29 de ani și diminețile mele încep cu sunetul motorului. Nu pornesc fără melodiile de pe unicul CD “de masina” și cu puțin noroc îmi iau ceva bun de la “drive-in-ul” din fața blocului. Sunt atât de fericită când nu prind aglomerația din București! În trecut nu îmi aduc aminte să mă fi enervat în trafic, dar de când conduc am început să înjur ca un birjar. Ce poate fi mai “analgezic” în trafic, decât să stai baricadat și să vorbești urât știind că nimeni nu te aude? Drumul spre serviciu este un adevărat ritual. Lucrurile de care am maximă nevoie sunt întotdeauna așezate lângă mine, în ordinea priorităților: pantofii sub scaunul din dreapta, trusa de machiaj, peria și fixativul în torpedo. Portbagajul este cu totul alt univers, acolo am un fel de dressing de rezervă. Am o viață agitată și nu știu niciodată cu exactitate ce fac după program, deci car cu mine tot ce mi-ar trebui pentru orice eveniment posibil.
Dacă e un lucru pe care îl regret este că am renunțat la singurul sport din viața mea: mersul pe jos. De vreo 2 ani îmi tot fac speranțe că revin de la statutul de șofer la cel de pieton, bineînțeles că asta nu se întâmplă niciodată. Scuzele pe care mi le dau singură sunt dintre cele mai diverse: plouă, ninge, e prea cald afară. Și chiar dacă e o zi superbă, tot apare ceva, fie că întârzii la serviciu sau nu am pantofii potriviți de “picioreta”.
Am spart totuși rutina într-o zi când am “uitat” intentionat cheile de la mașină acasă. Era o sâmbătă frumoasă de toamnă și căutam senzația de acum doi ani. Am intrat la metrou și am dat de același aer care te doboară: mirosul inconfundabil de covrigi, merdenele și polonezi. M-am blocat când mi-am cumpărat cartela, n-aveam nicio idee de cât se mai făcuse în ultimii 2 ani. În schimb, i-am răspuns prompt casieriței când m-a întrebat dacă știu în ce an suntem. Pe peronul Eroii Revoluției era o grămadă de lume, unii se hlizeau, alții mâncau sau priveau “furati” la ecrane. Recunosc că mă simțeam din alt film. În momentul în care am intrat în metrou m-a năpădit o senzație copleșitoare: aveam impresia că sunt prețioasă și atrăgeam toate privirile asupra mea. Simțeam că lumea din jur nu mă acceptă, parcă la fiecare pas încasam un cot și un brânci. Timpul părea infinit și atmosfera insuportabilă. Nu-mi doream altceva decât să mă întorc la mașina mea.
Azi, 20 decembrie, ascult muzică și merg ușor spre casă. Mă uit în dreapta mea și respir ușurată pentru că sunt singură în mașină. Este un sentiment incredibil de eliberator. Au trecut 3 luni de când am mers ultima oară cu metroul și îmi aduc aminte zâmbind la promisiunea că o voi face din nou. Am ajuns la destinație și mașina nu anunță: ”Urmează stația…”. Gândurile însă mi se spulberă când realizez că nu am unde să parchez… din nou…
Urmărește campania pe pagina Facebook a campaniei Consumix și site-ul www.creionetica.ro.
Consumix este o campanie despre societatea de consum. Prin afișe, clipuri și povestiri ne-am propus să rupem rutina de a consuma “fast” și “nonsense”, rutina de a neglija sănătatea sau mediul în care trăim.”
