Cuvintele lui John Berger sunt cele foarte potrivite pentru a descrie atitudinea plină de nepăsare şi chiar dispreţ faţă de viaţa umană a corporaţiei Union Carbide în momentul confruntării cu dezastrul cauzat de propria neglijenţă, dezastru considerat cel mai mare accident industrial din toate timpurile. Alte două verbe: „a ignora” şi „a muşamaliza” arată atitudinea guvernului indian în ceea ce priveşte soarta cetăţenilor săi loviţi de o cumplită durere.

În noaptea dintre 2 şi 3 decembrie 1984, în oraşul Bhopal din India, au fost eliberate accidental 40 de tone de izocianat de metil gazos (ICM) de la fabrica de pesticide Union Carbide India. Gazul s-a răspândit pe o suprafaţă de 40 Km² şi a afectat în mod serios populaţia pe o distanţa între 5 şi 8 Km pe direcţia vântului. Pentru mai mult de 200.000 de persoane, un sfert din populaţia oraşului, Bhopalul a devenit o cameră de gazare. Dacă cele două lacuri din zonă nu se aflau în calea norului de gaz, neutralizându-l, o şi mai mare tragedie ar fi avut loc.
Până la răsăritul soarelui, sute, iar după spusele altora, mii de cadavre zăceau pe străzi, lângă gară, în case. Alte 2000 de persoane suferau în spitale sau locuinţe. O imagine hidoasă era aceea creată de carcasele a sute de bovine ale căror corpuri se umflaseră până la mărimea unui elefant, alături de câini, păsări sau orice alt animal ce a respirat gazul toxic.

Informaţii despre amestecul exact de substanţe nu au fost furnizate de către Union Carbide, însă sângele şi organele unor victime aveau culoarea roşu închis, culoare caracteristică în intoxicaţiile acute cu cianură. Şi nu s-au rezumat doar la a ascunde compoziţia gazului, ci au minţit fără a avea pic de conştiinţă.

Doctorul companiei a transmis ca izocianatul de metil nu este otrăvitor şi ca necesarul pe care pacienţii trebuie să-l facă este să-şi pună un prosop ud pe ochi. Acesta este răspunsul pe care medicii frenetici ai Spitalului Hamidia l-au primit pentru a trata mii de persoane aflate pe moarte sau în stare gravă. De altfel, şi după 15 zile de la producerea dezastrului şi după mii de persoane decedate, doctorul Munkund îşi susţinea afirmaţia.

O altă dovadă de cruzime a acestei corporaţii este lăsarea oamenilor în neştiinţă. Fabrica avea două sirene: una puternică şi continuă destinată publicului şi altă sirena luminoasă, destinată muncitorilor. Sirena publică a fost pornită la ora unu dimineaţa, după aproape o oră de la producerea accidentului şi a fost oprită după câteva minute. Această metodă urma procedura companiei de a anunţa publicul despre scurgeri minore de gaz şi nu a alarmat pe nimeni. În timp ce muncitorii fabricii fugeau în direcţia opusă celei a vântului, locuitorii din ghetourile adiacente fabricii se trezeau datorită irititaţiei cauzate de gaz.

Comunitatea ce trăia lângă fabrică nu a fost niciodată înştiinţată de semnificaţia alarmei de pericol. Aceasta pornise de câteva ori înainte de data accidentului şi semăna foarte bine cu o sirenă a fabricii. De asemenea, oamenii nu au fost niciodată informaţi asupra pericolelor potenţiale ale materialelor utilizate în fabrică. Câţiva vecini trăiau cu impresia că acolo se produc medicamente, nu pesticide. Acest fapt contrasta puternic cu situaţia existentă la acel moment dat în Statele Unite, unde legea impunea companiei să informeze regulat oamenii asupra pericolului la care sunt expuşi şi să-i instruiască în privinţa comportamentului potrivit în caz de urgenţă. În India nimic nu îi obliga pe cei de la Union Carbide să le pese.

Exact câte persoane au murit în Bhopal rămâne un mister şi după 28 de ani de la producerea dezastrului. În prima zi, guvernul a numărat 400 de morţi, iar sursele neoficiale 500. În a doua zi, diferenţa dintre surse s-a mărit. Cifra oferită de guvern a fost 500, în timp ce sursele neoficiale au declarat 1200 de morţi. Până la sfârşitul lui ianuarie 1985, guvernul declara că au murit 1430 de persoane, în timp ce ziarele din întreaga lume afirmau că cifra reală este de 2500 de persoane decedate.

Sunt multe persoane ce cred că nici cifrele oferite de sursele neoficiale nu au fost aproape de adevăr. Membrii ai Zahreeli Gas KandSangharsh Morcha au declarat că sute de cadavre au fost încărcate de armată în camioane pentru a fi mai apoi incinerate în masă. În primele două oribile zile, prea puţini au fost interesaţi în a număra cadavre, iar numărul lor real ar fi depăşit 5000. Un oficial UNICEF, care s-a întors la New Delhi după o vizită de o săptămână în Bhopal, a scos în evidenţă în raportul său că este probabil ca numărul de morţi să fi ajuns la 10.000 de persoane şi că mulţi oficiali ai guvernului şi doctori afirmau în privat acest lucru. Şi alături adăugăm declaraţia Asociaţiei locale a Negustorilor de Haine, ce a afirmat că reprezentanţii lor au  comercializat sau au distribuit îmbrăcăminte pentru peste 10.000 de cadavre.

UNICEF a estimat ca număr total de persoane afectate 200.000, din care 75% erau locuitori ai cartierelor sărace (shantytowns, favelas, bidonville sau sub orice altă denumire le ştiti). De ce din nou ei? Mulţi trăiau în ghetourile adiacente fabricii şi au fost luaţi prin surprindere de norul de gaz, ce le-a lăsat puţine şanse de supravieţuire. Alţii aveau pur şi simplu un venit atât de redus încât singura cale de a fugi din calea dezastrului a fost pe propriile picioare. Ei faceau parte din categoria celor ce „nu îşi permiteau două mese zilnice de-a lungul anului” (Centrul de Medicină Socială şi Sănătate a Comunităţii, Universitatea Jawaharlal Nehru, New Delhi). Ca dovadă a acestei afirmaţii stă faptul că niciunul dintre cei ce au fugit cu un vehicul (bicicletă, moped, maşină) nu a murit.

Casele bine izolate au reprezentat un alt mod de protecţie. Cei a căror colibă era făcută din scânduri, bucăţi de tablă, plastic şi hârtie, ca materiale de construcţie pentru pereţi şi acoperiş, au fost înconjuraţi de gazul ce şi-a găsit loc printre găuri.

Din nou, tot cei nevoiaşi au fost neglijaţi în privinţa acordării de îngrijire. După zece zile de la producerea accidentului, în cartierele sărace, unde locuitorii îşi câştigau pâinea muncind cu ziua, puteai observa la tot pasul oameni tuşind, având dureri de piept, nereuşind să respire. Nimeni nu venise să le ofere medicamente sau să îi examineze de câteva zile. Mulţi dintre ei nu aveau destulă putere pentru a se ridica din pat. Munca manuală devenise imposibilă până şi pentru cei ce se simţeau mai în putere, aceştia ameţind după 1 km de mers prin soare.

Nu mai aveau cum să-şi câştige hrana sau să o cumpere, însă nimeni nu le aducea nimic de mâncare. Şi chiar dacă reuşeau să cumpere grâne, femeile erau atât de slăbite încât nu le-ar fi putut găti. Aparţineau unui grup social ce suferea de malnutriţie, iar dacă hrană le-a fost refuzată într-o condiţie fizică atât de precară nu aveau cum să reziste fizic. Se găseau în pragul înfometării.

Totuşi, în mai puţin de două săptămâni, guvernul şi comunitatea medicală din Bhopal anunţau că ceea ce a fost mai rău a trecut. Versiunea lor era că cea mai mare parte a simptomelor de care oamenii se plângeau erau rezultatul unor boli comun întalnite în aceste cartiere: anemia şi tuberculoza. Aceşti nenorociţi erau prinşi între o multinaţională crudă şi un guvern ineficient şi la fel de împietrit.

Pe de altă parte, voluntarii ce lucrau în aşezările afectate au comunicat nenumărate probleme de sănătate. Un exemplu este acela al femeilor ce în urma expunerii la ICM sufereau de tulburări severe ale sistemului reproducător, la care se adăugau complicaţii respiratorii şi gastrice. Guvernul nu a dat atenţie sugestiilor de a înfiinţa centre terapeutice şi de diagnostic în zonele afectate. Nici măcar nu a încercat să afle adevărată extindere a leziunilor sau a noilor simptome ce apăreau. Chiar mai rău, întreaga „afacere” a fost învăluită în tăcere. Dacă oamenii se plângeau în orice fel, guvernul încerca să suprime informaţia.

Şi nu au existat doar efecte pe termen scurt. O serie de studii făcute la 5 ani după dezastru au arătat că mulţi dintre supravieţuitori încă sufereau de una sau mai multe dintre următoarele afecţiuni: orbire parţială sau completă, probleme respiratorii persistente, tulburări gastro-intestinale, sistem imunitar slăbit, probleme menstruale, avorturi spontane, copii cu defecte genetice. În plus, investigaţiile efectuate de BBC în noiembrie 2004 au confirmat ca apa de băut este încă contaminată şi nivelul poluării ei este de 500 de ori mai mare decât cel admis. La fel şi în locul fostei fabrici şi în zonele unde fabrica îşi deversa deşeurile, există mercur de concentraţie de la 20000 la 6 milioane de ori mai mare decât cea admisă, plumb, 1,3,5 triclorbenzen, diclor metan şi cloroform, metale grele, organoclorine, triclor etan în concentraţii de 50 de ori mai mari decât limita admisă.

Numele Cernobîl a rămas întipărit în memoria colectivă mondială. Nu şi Bhopal. Trebuie pus acolo pentru ca suferinţa acestor oameni să nu fi fost în van şi pentru ca un „altădată” atât de cumplit să nu mai existe.

Webografie:

http://fr.wikipedia.org/wiki/Bidonville

Centre for Science and Environment India – The Bhopal Disaster

http://www.ehjournal.net/content/4/1/6#B5

Surse foto:

http://legacy.bhopal.net/blog_act/archives/2005/12/uc_berkeley_eve.html/

http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-18254334

Atât de multe adunări de aşezări precare adăpostesc milioane de oameni oropsiţi care îşi duc viaţa de pe o zi pe alta în cea mai lucie şi îngrozitoare sărăcie. Cumva şi undeva cuvinte despre soarta lor v-au atins auzul. Aţi auzit că nu au apă, hrană, haine, casă, educaţie. Petrecându-şi majoritatea timpului sub cerul liber, îşi pot satisface fără restricţii o singură necesitate: aceea de a respira.

Sau aşa credeam până de curând, când impresia mi-a fost spulberată de un articol al American Lung Association. Am citit negru pe alb cum dreptul universal de a inspira aer curat sau, mai bine definit, aer ce conţine noxe în limitele acceptabilului legal, este încălcat: „Povara poluării aerului nu este distribuită în mod egal. Cei săraci şi anumite grupuri etnice sau rasiale sunt expuse poluării aerului (şi nu numai) într-o proporţie mai ridicată şi manifestă un răspuns accentuat în privinţa problemelor de sănătate apărute”.

Pierduţi în grijile şi problemele de zi cu zi, ne amintim cu greutate de suferinţa lor și chiar tindem să o ignorăm, să o dăm la o parte din gândurile noastre printr-un gest mental asemănător cu alungarea unei gâze sâcâitoare. De aceea, am ales să pun din nou pe tapet o parte a ostracizării acestor oameni având în vedere locuri şi faţete diferite ale discriminării.

Rasism. USA. North Richmond. California  De mai mult de 100 de ani comunități umane în care predomină afro-americanii trăiesc alături de zgomotoasa rafinărie Chevron construită de Standard Oil, o întreprindere uriaşă ce poate procesa 240.000 de barili de petrol brut pe zi. Nu mor de foame, însă sărăcia i-a împins şi îi reţine în această zonă extrem de poluată.

 În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, numeroşi afro-americani au fost nevoiţi să se stabilească în umbra rafinăriei, neavând unde în altă parte să meargă. Venind în California în căutarea unor noi oportunităţi, au aflat curând că nu sunt doriți în cartierele de albi. Trăiesc și acum înconjurați de cinci mari rafinării, trei companii din industria chimică, opt situri Superfund (denumire specifică SUA, dată zonelor abandonate unde sunt depozitate necontrolat deșeuri periculoase), alte zeci de zone cu deșeuri unde sunt aruncate materiale toxice provenind de la industria din împrejurimi, autostrăzi și căi ferate, porturi și terminale maritime unde tancurile petroliere sunt acostate.

Decenii de inhalare a emisiilor toxice generate de industrie și a particulelor diesel ce perforează plămânii și sunt azvârlite de pe rutele camioanelor sau ale trenurilor din apropierea cartierului, cer un preț greu sănătății oamenilor. Briza oceanului le aduce până și în case benzen, mercur sau alte substanțe care cauzează cancer, probleme neurologice și reproductive. Sunt supuși unui risc mult mai ridicat de a muri datorită bolilor de inimă și a infarctului și sunt internați chiar des din cauza astmului.

În North Richmond, latinii, negrii și asiaticii reprezintă 97 % din totalul de 3717 rezidenți. Își vând casele (dacă găsesc cumpărători) cu mai puțin de 100.000 $, printre cele mai mici prețuri cerute în zona golfului San Francisco. Se plâng de lipsa străzilor pavate, a electricității și a serviciilor de bază. În zonă nu găsești magazine cu alimente sau cafenele, majoritatea locuitorilor cartierului fiind șomeri și de mult timp acomodați cu sărăcia.

E nevoie de un amestec de trei ingrediente: rasă, sărăcie și condiții de mediu precare pentru a crea comunități în apropierea unor surse periculoase de poluare, locuri unde nimeni nu vrea să trăiască. Conducătorii afro-americani ai Mișcării Drepturilor Civile denumesc acest fenomen rasism environmental. Aproximativ 56% din cei nouă milioane de americani ce trăiesc pe o rază de 3 Km în apropierea unor obiective extinse de depozitare a deșeurilor periculoase sunt oameni de „culoare”. În California procentul ajunge la 81% și rata sărăciei în aceste cartiere este de 1.5 ori mai mare față de cea din restul Americii.

Un mod obișnuit de viață. Ulaanbaatar. Mongolia. Nu există o altă capitală în lume cu o problemă de cazare mai mare decât cea pe care o are Ulaanbaatar-ul. Un oraș de un milion de persoane dintre care 60% trăiesc în așezări improvizate, fără acces la apă, electricitate, rețea de canalizare și neavând drumuri pavate. Locuințele lor sunt corturile tradinționale ale Mongoliei, iurtele, iar metoda generală de încălzire și gătit este arderea cărbunilor și a lemnului în sobe.

Să ne punem în locul lor și să ne imaginăm că trăim în cea mai rece capitală a lumii situată la o altitudine de 1350 m și cu o temperatură medie anuală de -2.4 ºC. Cum ar fi să ieși din casă în timpul nopții pentru a te duce la baie la o temperatură de -35ºC? Cum ar fi să-ți vezi familia inspirând fumul gros și toxic al miilor de sobe 24 de ore pe zi, șapte zile pe săptămână? Alăturarea oamenilor amărâți și a temperaturilor scăzute face ca respirarea aerului îmbâcsit, plin de noxe să fie parte a vieții de zi cu zi. Cantități mari de particule în suspensie plutesc în atmosfera joasă, alături de gaze precum dioxidul de sulf și oxizii de azot.

Încă din secolul al XVII-lea au existat iurte în Ulaanbaatar, iar în timpul erei comuniste și mai mulți oameni s-au stabilit în oraș, fenomen accelerat la începutul anilor ’90, după prăbușirea regimului comunist. Mulți imigranți sunt foști păstori nomazi ce și-au pierdut animalele în timpul iernilor extrem de grele. Fără alte oportunităţi economice, ei și-au împachetat iurta și s-au mutat în capitală, în căutarea unor vieți mai bune. Astfel comunitățile de iurte se extind în zona de periferie a capitalei, întinzându-se pe dealurile abrupte, ajungând în regiuni cu risc mare de inundații și făcându-și loc lângă sau printre gropile de gunoi. Nicăieri în lume atât de mulți oameni nu trăiesc precum refugiații de război sau cei ai unui dezastru natural.

Webografie:

Environmental health news – Pollution, Poverty, People of Color: The factory on the hill.

EPA – About Superfund

Worldbank – Mongolia’s growing shantytowns: the cold and toxic ger districts

Surse foto:

This is the what: Mark Leong – The Urban Clan of Genghis Khan

News.mn article, WHO: Air pollutions kills 1,600 people in Ulaanbaatar annually

SF Gate: North Richmond in shadow of poverty and pollution

Environmental health news – Pollution, Poverty, People of Color: The factory on the hill.