Citatul despre care vorbeam este dintr-o lucrare binecunoscută a lui Victor Hugo, Mizerabiliicare sună cam așa:  după ce s-a privit in oglindă, Cosette era tot frumoasă, insă iși pierduse strălucirea. La o primă vedere, pare ceva aproape lipsit de sens, insă dacă zăbovim asupra lui câteva clipe, poate obținem o oarecare insemnătate. Se spune adesea că eleganța și uneori demnitatea se regăsesc in lucrurile simple. Atunci, spusele lui Hugo ar putea fi traduse astfel: lucrul simplu, inocent, aflat departe de lumina reflectoarelor și de lupa microscopului, adus in atenție iși pierde farmecul. Devine resursă. Iar după ce resursa a fost exploatată rămâne in esență tot un lucru simplu, dar fără potențialul ce îl putea inălța, ce îi putea oferi la un moment dat un statut. Aducerea in atenție a unuia sau a altuia dintre lucruri poate aduce cu sine degradarea; Nu mă pot abține, totuși să nu menționez observația lui Jose Ortega y Gasset vizavi de iubire. Spunea el, pare-mi-se in Eseu asupra iubirii că atunci când iubești o persoană, un lucru, un loc, de fapt nu faci decât să-ți concentrezi atenția asupra acelei persoane, acelui lucru, acelui loc etc. Cu siguranță există locuri mai minunate sau lucruri mai uluitoare decât cele pe care ne-am concentrat, pe care le iubim, insă atenția noastră pur și simplu a fost captată de acelea și refuzăm să credem că ar exista ceva pe care să-l iubim mai mult. Insă, adevarul este că nu știm ce este dincolo de limită, de cercul pe care l-am trasat in jurul nostru și al lucrului adorat. Egoismul și lăcomia sunt efecte secundare sau, cine stie…. .

          Asistam la un curs de literatură engleză, acum câțiva ani și cadrul didactic a intrebat in sală care este motivul pentru care autorul XYZ (să-l botezăm astfel) a scris, a compus. Răspunsurile au fost multe și variate. Un răspuns care a atras atenția, insă, a fost că autorul a scris pentru bani…Nu judecăm acum dacă răspunsul a fost corect, sau pertinent ori in alt fel. Ceea ce vreau să subliniez este că cineva s-a gandit la această posibilitate, că autorul printre altele (faimă, respect, strigăt etc) a primit și bani sau a scris doar pentru a fi remunerat. Se intamplă să fim fascinați nu numai de lucrările unor autori, muzicieni sau pictori, ci și de arhitectura unor orașe, de incărcătura istorică a unui loc, sau de mediul inconjurator și să nu ne treacă prin minte că multe dintre ele, poate toate, poate numai unul, la un moment dat, a fost sursă sau resursă. Este trist și poate că inconștient refuzăm să credem sau chiar să ne gândim la așa ceva. In timpul cursurilor urmate la facultate am auzit multe, poate prea multe definiții pentru mediu, termeni si terminologii, câmpul lexical al cuvântului. Mediul a fost sucit pe toate părțile, dar la intrebarea cadrelor didactice nu stiu dacă cineva s-a gândit ori a răspuns că mediul este, a fost ori va fi o afacere. Lucrurile care l-au sensibilizat pe om ori l-au adus in fața intrebărilor capitale “ce este?” și “de ce?” au luat drumul afacerii. Îmi amintesc că am hotărât in mintea mea că pentru mine nu există mediu, imi place să-i spun natură (greșit ori ba ?!, cu etichetă de natural sau artificial sau in alt fel)și asta  pentru că mă aduce in fața lucrurilor simple, și nu ca o intoarcere la inocență (in care nu cred) ci ca o veșnica trăire intre “ce este?” și “care-i rostul?!”, care implică multă bătaie de cap, însă merită !

          Al treilea lucru despre care menționam la inceput este o mică intâmplare ce are ca protagonistă o bătrână doamnă. Intâmplarea s-a desfășurat astfel: intr-o dimineață bătrâna doamnă dorește un pahar cu apă pentru a-și lua medicamentele și pentru că mai avea apă intr-o sticlă (ce-i drept mai puțin de jumătate de sticlă), cineva i-a pus apa din sticlă și i-a dat paharul. Reacția bătrânei a fost cel puțin neașteptată: “…ce-mi dai mie gunoaie?!”. O nemulțumea  faptul că cineva nu desigila o sticlă ori de câte ori dânsa dorea un pahar cu apă. Am putea comenta reacția bătrânei in multe feluri: unii dintre noi am putea spune că este o bătrână capricioasă, privind, desigur din punctul de vedere al ingrijitorului; alții ar putea spune că probabil apa nu mai era proaspătă, ori poate nu era la temperatura camerei (cineva care s-ar afla pe pozitia bătrânei probabil); ar putea fi și dintre cei care ar spune că bătrâna risipește apa, când pe planetă sunt oameni care se sting de sete și ar putea economisi și trimite apa semenilor insetați: o părere mai pertinentă și mai subiectivă decât cealaltă. Ah, se pare că am uitat de cei care ar putea privi intreaga situație cu un zâmbet și atât, fără vreo opinie.

          Am găsit această intâmplare ca având un oarecare tâlc… . Cele trei lucruri asupra cărora m-am oprit au menirea de a atrage atenția asupra superficialității cu care tratăm uneori lucrurile importante, asupra lucrurilor pe care doar le vedem mărinimoase, asupra lucrurilor pe care le considerăm cinstite. Adevărul este și va fi inălțător, greu de obținut, poate chinuitor, dar atât de fascinant, și dacă imi este permis s-o spun, adevărul este intotdeauna “sățios”. Iei o felie și iți ajunge toată viața.

         Există un experiment foarte simplu despre care am auzit: stați in fața unui obiect inainte de prânz, in timpul prânzului și puțin după prânz. Dar nu chiar orice obiect, ci o posibilă resursă. Observați ce vă atrage atenția și care este mesajul care vă este transmis. Observați la ce vă gândiți, de exemplu, inainte de prânz, când vâ este foame și in față aveți un cartof, luați un alt cartof și serviți-l ca prânz, ce gândiți despre cel la care vă uitați, ce stare aveți după prânz, cum vedeți obiectul? Sau poate altceva…. .Oare, când și cum se instalează lăcomia; ce este lăcomia?….intrebări pe care le putem ocoli, desigur!

          Ca o concluzie a celor spuse mai sus, cred că degradarea lucrurilor, a oamenilor și chiar a vieții incepe odată cu intrebarea “Ce este aceasta?” și culminează cu intrebarea oarecum retorică  “…ce-mi dai mie gunoaie?”!

Sursă foto:

 https://www.google.ro 

Articolul de astăzi este un mic remember, dacă il pot numi așa, despre doi oameni cu inima larg deschisă, care au observat și au analizat din perspectiva lor traiul micilor cristale de gheață.

Primul dintre cei doi pe care vreau să-l aduc in vedere este Wilson Alwyn “Snowflake”  Bentley (1865- 1931 Jericho, Vermont). Curiozitatea sa a fost să afle cum arată fulgii de zăpadă de aproape (adică la microscop), si dacă există doi fulgi de nea identici. Concluzia la care a ajuns a fost aceea că nu există doi fulgi la fel, dar in schimb a reușit să realizeze un album cu fotografii ale fulgilor de zăpadă extraordinar de frumoase, care au atras atenția redactorilor de la Nature, dar și a instituțiilor academice. Bentley, a inceput prin a observa fulgii de zăpadă la ferma părinților săi, unde se născuse și unde lucra, și a reușit să fotografieze primul fulg in ianuarie 1885. O muncă pasionantă, dar foarte grea având in vedere efemeritatea acestora, și condițiile grele in care este nevoie să muncești pentru a obține rezultate. De la prima fotografie la un intreg album a fost multă muncă, perseverență, dar într-un final si recunoașterea calităților sale de fotograf avizat al fulgilor de zăpadă. Fotografiile sale au apărut, pentru prima dată intr-o revistă locală, apoi au putut fi admirate intr-o expozitie in cadrul Muzeului de Mineralogie Harvard. Au apărut și câteva articole de specialitate, in colaborare cu profesorul George Henry Perkins de la Universitatea din Vermont, din care reiese ideea că nu există doi fulgi de zăpadă identici. Ideea este preluată de mai mulți oameni de știință, rezultând articole pe această temă in publicații de prestigiu precum National Geographic, Nature, Popular Science și Scientific American.…și iată cum, fotografiile lui Bentley fac inconjurul lumii.

Cu scopul de a face cunoscută opera sa, Bentley colaborează cu William J. Humphreys (specializat in Spectroscopie, Fizica Atmosferei, și Meteorologie, autor al lucrării Physics of Air (Fizica Atmosferei), publicată in 1920 și care devine o lucrare de referință la vremea respectivă), angajat al US Weather Bureau și publică lucrarea Snow Crystals, o monografie ilustrată, conținând 2.500 de fotografii ale fulgilor de zăpadă. Câteva fotografii au fost incluse și in a paisprezecea ediție a Enciclopediei Britannica.

Pasiunea lui Bentley nu se oprește doar la cristalele de gheață și fulgii de zăpadă, ci are meritul de a fi și primul american ce a imortalizat o picătură de ploaie intr-o fotografie; de asemenea, a inregistrat pe camera sa ceață și diferite tipuri de nori.

Wilson Bentley a murit in 1931, la ferma care i-a fost și primul “laborator”, după ani  buni de muncă dedicată pasiunii sale. Lucrarea sa Snow Crystals a fost publicată de către McGraw/Hill și se află și astăzi sub tipar.

Dintre articolele publicate de Wilson Bentley:

• A study of snow crystals, apărut în anul 1900  în Popular Science
• A study of snow crystals, apărut în 1898 în Appleton’ s Popular Science
• Photographing snow crystals apărut în anul 1922 în American Photography
• The magic beauty of snow and dew, apărut în anul 1923 în National Geographic Magazine și altele

Cel de-al doilea pasionat de micuțele cristale efemere este de data aceasta un japonez, Ukichiro Nakaya. Se spune despre el că ar fi optat pentru fizică din pasiune pentru lucrările lui I. Kant, Laplace si Hajime Tanabe (filosof japonez, deținător al Ordinului Cultural  Japonez, pe care l-a primit in 1950 și membru al Academiei Japoneze). Nakaya iși incepe timid experimentele in timpul facultății (Tokyo Imperial University), pentru a continua mai apoi, după absolvire, ca asistent in cadrul Institute of Physical and Chemical Research (RIKEN). Obține in 1930 titlul de doctor in științe, acordat de Tokyo Imperial University.
Ca urmare a activității de cercetare și a rezultatelor obținute, inființează două laboratoare pentru studii specializate: Low Temperature Science Laboratory si Laboratory of Agricultural Physics. Spre deosebire de Wilson Bentley, U. Nakaya iși indreaptă atenția și activitatea de cercetare mai mult pe latura științifică, contribuind cu multe articole și studii la imbogațirea cunoașterii științifice a norilor. In 1945, apare lucrarea Snow crystals: Natural and Artificial, cuprinzând studiile sale asupra cristalelor de gheață, toate realizate in cadrul Universității din Hokkaido.

Este publicată și diagrama care ii poartă numele (Nakaya Diagram), care descrie relațiile dintre vaporii de apă, temperatură, suprasaturație, dar și densitatea vaporilor de apă din nori.

U. Nakaya realizează și o clasificare sistematică a fulgilor de zăpadă, identificând 41 de tipuri morfologice, după cum apar în schema alăturată:

De asemenea, Ukichiro Nakaya este cunoscut și pentru o serie de  documentare si emisiuni radio, având un rol important in inființarea Iwanami Productions, care a produs de-a lungul timpului peste 4.000 de documentare si filme educaționale, multe dintre ele având ca subiect poluarea cu mercur a apelor costiere din zona comunității de pescari Minamata. Unitatea a fost dizolvată in 1998.

BIBLIOGRAFIE

http://books.google.ro

http://en.wikipedia.org/wiki/Ukichiro_Nakaya

http://en.wikipedia.org/wiki/Wilson_Bentley

http://web.archive.org

http://snowflakebentley.com

http://www.squidoo.com

Sursă fotografii:

http://snowflakebentley.com

http://www.meted.ucar.edu

http://polarbearstale.blogspot.ro

http://www.its.caltech.edu

”Columb a ajuns în cealaltă parte a lumii ca un ”Sfânt Petru”, ducând cu el cheile Lumii Noi”1

Prin acest articol, îmi propun să atrag atenția asupra unei teme complexe, vechi, frumoase, mult-discutată și intrigantă printre altele, aceea a descoperirii Americii. Au fost vikingii? Să fi fost Columb? Chinezii? Ori poate populațiile Africii de Nord, sau mai general, din spațiul mediteranean, la bordul unei mândre bărci din papirus? Oare să fie posibil să navighezi într-o barcă de hârtie atâta distanță, oare să fie hârtia atât de rezistentă, oare să fi fost anticii chiar atât de  inventivi, de inteligenți, oare a fost America redescoperită numai, de către Columb? Oamenii de știință au fost sceptici. Au realizat un experiment în care urmăreau să afle capacitatea de plutire a papirusului. Astfel, au scufundat un snop de papirus într-o cadă în care au pus apă dulce (stătătoare) și au constatat că acesta nu rezistă mai mult de circa o lună. Deci, s-a concluzionat că aceste bărci au fost destinate exclusiv navigației pe Nil. Și totuși, barca lui Keops a reușit să plutească peste 50 de zile pe apă sărată…Hm!

Probabil că cei mai mulți au citit deja Expedițiile Ra (Thor Heyerdahl), eu le-am descoperit mai târziu, însă recomand cu căldură această lucrare, pentru stilul clar și concis, pentru cei șapte temerari de diferite naționalități care s-au îmbarcat pe mândra lebădă de hârtie pentru a verifica o ipoteză: ar fi putut traversa vechii egipteni Oceanul Atlantic și debarca în America, unde ar fi construit piramide petrecându-se o difuziune culturală importantă?

Ei bine, după cum se știe, există două mari abordări: cea a difuzioniștilor, care susțin că a existat o fuziune culturală cu mult timp înainte de Columb și cea a izolaționiștilor, care neagă orice contact preexistent descoperirii lui Columb. Intrigat de existența unor bărci din papirus în Africa de Nord, în Insula Paștelui, Peru și Mexic, Thor Heyerdahl se întreabă dacă nu cumva, o astfel de întrebuințare a papirusului nu este chiar întâmplătoare, ci ea are un punct de plecare și anume Egiptul, sau oricum un loc din spațiul mediteranean. Începe o mică cercetare, din care nu obține foarte multe rezultate, ci mult sarcasm și neîncredere. Reușește însă, să contureze o mică expediție. Ajutat de muncitori din Ciad, printre alții, de spiritualii Musa, Omar și Abdullah, construiește o barcă din papirus în Egipt, după modelul de pe pereții piramidelor schițat de către vechii egipteni. Și alegerea membrilor expediției se dovedește puțin dificilă, dar într-un final se rezolvă și această problemă. Echipajul este constituit din șapte bărbați de naționalități diferite, unii chiar fără nicio pregătire, de la analfabeți (Abdullah) la profesori universitari (Thor Heyerdahl): Carlo (italian), fotograful expediției; Georges (egiptean), scufundător de excepție și răsfățatul expediției; Thor (norvegian), conducătorul expediției; Santiago (mexican), ”diplomatul expediției” și arheolog; Norman (american), marinar de profesie; Iuri (sovietic), medic și Abdullah (Ciad) expert în papirus și spiritualul expediției. Celor doi li s-au alăturat cu mândrie rățoiul Simbad și maimuțica Safi.

Expediția a pornit din Maroc, portul Safi, unde mai întâi barca a fost botezată cu lapte de capră de către o nașă berberă cu statut social important: ”Te numesc RA, în cinstea Zeului-Soare!” (Expedițiile Ra, T.Heyerdahl, Ed. Stiintifica, B, 1973, pg. 166). Călătoria a fost plină de peripeții, însă papirusul a plutit 6.000 de km în apele Oceanului Atlantic, dorind parcă să-și amintească anii săi de glorie, și poate și gloria ținutului său.

Dar, mai presus ca orice, papirusul invită la o ultimă incursiune în vremuri demult trecute. O carte palpitantă, educativă, ce merită parcursă cel puțin o dată în viață!

Bibliografie

(1) Heyerdahl T (1973), Expedițiile Ra, Editura Științifică, București

Sursa foto

Foto nr.1 https://plus.google.com

Foto nr.2 https://plus.google.com

Foto nr.3 http://cersipamantromanesc.wordpress.com

Ce este terraformarea și când s-a vorbit prima dată despre ea?

Terraformarea (terraforming în limba engleză; terraformation în limba franceză) reprezintă studiul mediului natural al altor planete și sateliți naturali, în vederea modificării și transformării acestora astfel încât să permită dezvoltarea vieții așa cum este ea posibilă pe Terra. Ideea creării altui mediu de viață pentru om aparține unui poet și filosof englez pe numele lui William Olaf Stapledon, cunoscut mai ales pentru romane science- fiction. Conceptul de transformare a mediului natural prinde contur tot în romane science- fiction, cum este Last and First Men (1930), urmând a fi botezat cu numele de terraformare de către Jack Williamson, în anul 1942, în romanul Collision Ship.

Curiozitatea oamenilor de știință a fost stimulată de acest concept promițător pentru că totul a luat o turnură științifică. Uneori apare întrebarea dacă romanele SF au un sâmbure de adevăr sau dacă realitatea are îngrășământ științifico- fantastic… Astfel, s-au realizat studii, planuri pe termen lung și au apărut în publicații prestigioase numeroase articole care mai de care mai documentate și mai entuziaste. Printre primii entuziaști se află astronomul american Carl Sagan (foto dreapta), care propune în 1961 un plan de transformare a planetei Venus într-una asemănătoare Terrei, numai că temperatura și presiunea foarte mari comparativ cu cele ale Planetei Albastre au determinat savanții să-și îndrepte atenția către o altă planetă. Un studiu detaliat asupra sistemului solar, i-a făcut pe Christopher McKay, Owen Toon și James Kasting să aleagă planeta Marte drept arcă salvatoare (Nature, 1991).

S-au stabilit două etape principale pe care trebuie să le avem în vedere pentru a ”înverzi” timida planetă:

1. Într-o primă fază trebuie ca temperatura planetei să crească pentru a vorbi într-adevăr de o atmosferă prietenoasă, despre biosferă și hidrosferă. Și, întrucât avem experiență pământeană în ceea ce privește creșterea temperaturii aerului, nu mai trebuie decât să le aplicăm în cazul noii planete:

• Rolul CO2 și al efectului de seră este unul foarte important, pentru că o concentrație crescută de CO2 în atmosfera marțiană amplifică efectul de seră, deci crește temperatura. CO2 poate avea un efect distructiv pe Pământ, deci îl scrutăm de departe, însă pe Marte nu va mai fi problema aceasta, deci îl vom îmbrățișa cu prietenie pentru că va fi, indirect, aducător de viață.
• CFC-urile participă și ele la încălzirea viitorului cămin, deci dezvoltarea industriei chimice este încurajată pentru creșterea temperaturii pe de o parte și pentru crearea de locuri de muncă pe de altă parte.

Biosfera este importantă atât pe Pământ, cât și pe Marte. Prin urmare, dacă vă întrebați cum va deveni Planeta roșie verde, răspunsul este fertilizarea cu îngrășăminte organice a solului, mai exact cu Chroococcidiopsis (cianobacterii capabile să se dezvolte în medii aride, în condiții de viață extreme), care absorb și o parte din CO2 și eliberează și O2 de care avem  atâta nevoie pentru a putea respira. Și totuși, o concentrație sporită de oxigen poate crește numărul incendiilor și, de asemenea, poate limita controlul asupra lor printre altele.

În orice caz, puțin verde pe fond roșu înseamnă mai mult decât artă, este senzațional aș putea spune!

Întrucât uzinele chimice și centralele nucleare produc și degajă CO2 și CFC în atmosferă, sunt foarte utile pentru crearea condițiilor de viață pe Marte. Pe lângă acestea, este necesară și amplasarea unor oglinzi gigantice (250 km diametru, cântărind 200 000 tone) la circa 214 000 km distanță de Marte, cu scopul de a concentra radiația solară către planetă, mai exact către poli, crescând astfel temperatura cu circa 5 grade Celsius. Se presupune că pe măsură ce temperatura crește, calota glaciară (care conține gheață carbonică) se va topi, degajând o cantitate suplimentară de CO2, ceea ce va accelera procesul de terraformare. Pe parcurs se vor forma lacuri și râuri, care în 400-600 de ani vor conduce la apariția unui ocean ce va ocupa întreaga emisferă nordică. Deci va fi apă suficientă pentru toți locuitorii…care vor prinde bilete pentru noua planetă (asta îmi amintește de lupta pensionarilor pentru biletele la băi)!!

2. A doua etapă din procesul de terraformare are în vedere ”restabilirea” circuitului apei, deci se ocupă de hidrosferă.

Apa aflată sub formă de gheață în subteranul marțian este, se pare, în cantități importante, iar dacă nu va fi suficientă, vom importa de pe alte planete! Se presupune că norii vor apărea în urma condensării vaporilor proveniți din lichefierea pergelisolului la o adâncime de circa 10 metri, și astfel vom avea prima ploaie pe Marte.

Costuri și durată pentru un nou început

Costurile se aproximează la sute de miliarde de dolari, cel puțin la o primă analiză, iar în ceea ce privește timpul care trebuie să se scurgă până la mutarea pe Marte, se estimează la 100 000 ani! Primii 99 999 de ani sunt mai grei, restul este psihoterapie… din cauza fericirii în exces!

Bibliografie

Neumuller G & Choffardet R (2010/2011), La colonisation de Mars

http://en.wikipedia.org

Surse foto:

Foto nr.1:  http://ro.wikipedia.org

Foto nr.2: http://www.google.ro

Foto nr.3:  http://ro.wikipedia.org

Fotonr.4 :http://commons.wikimedia.org

Ce este?! Ei bine, aerosolul atmosferic reprezintă un ansamblu polidispers de particule solide sau lichide aflate în suspensie în atmosferă. Nu se încadrează în familia aerosolului vaporii de apă, hidrometeorii, picăturile de apă și de nor, și nici cristalele de gheață.

Foto nr.1

Dimensiunile aerosolului variază de la câteva molecule la 100 μm și chiar mai mult. Prin urmare, au fost realizate și clasificări ale acestuia în funcție de raza particulelor:

• Clasificarea propusă  de către Junge (1955, 1963):

1. particule Aitken- cu raza r ˂ 0.1 μm;
2. particule mari – cu raza 0.1≤ r ≥1.0 μm;
3. particule gigant – cu raza r˃ 1.0 μm;

• Clasificarea lui Whitby (1978):

1. nuclee – în cazul particulelor de aerosol cu r ˂ 0.1 μm;
2. ansamblu – în cazul în care 0.1 ≤ r ≤ 1 μm;
3. grosier – în cazul r ˃ 1 μm;
4. particule fine – în cazul r ≤ 1;

Întrucât aerosolul poate influența caracteristicile chimice ale precipitațiilor și ale norilor, prin reacțiile chimice pe care le determină, este important să cunoaștem sursele care îl injectează în atmosferă:

• surse naturale (pot proveni de la nivelul suprafeței terestre ori din interiorul pământului prin erupții vulcanice);

Foto nr.2

• surse antropogene (activități antropice);
• spațiul extraterestru;

Concentrația de aerosol este variabilă în timp și în spațiu în funcție de proximitatea surselor, de rata de emisie, de mișcarea aerului, de eficiența mecanismelor de îndepărtare a aerosolului și de parametrii meteorologici (care afectează atât mecanismele de îndepărtare a aerosolului, cât și distribuția orizontală și verticală a acestuia). Studiile arată că distribuția aerosolului nu este identică pe planetă, Junge afirmând (1969) că  există un background de aerosol, aproximativ uniform, la circa 5 km înălțime în cazul uscatului, iar în ceea ce privește oceanele, backgroundul de aerosol poate fi observat la numai 3 km înălțime.

Aerosolul grosier are în compoziție particule de sare marină (NaCl), particule minerale (în general silicați), particule organice (spori) și fum în diferite concentrații. Particulele Aitken (denumite după fizicianul John Aitken care le-a studiat) au la bază molecule organice și polimeri. Particulele cu diametrul cuprins între 0.1 și 1.0 μm determină împrăștierea radiației solare (reducând vizibilitatea și făcând ca apusul și răsăritul soarelui să pară mai roșii), iar cele cu diametrul de circa 0.1 μm sunt importante în procesele de condensare. Particulele cu diametrul sub 10 μm (PM10) reprezintă un caz special și sunt tratate separat.

Efectele directe și indirecte ale aerosolului

Aerosolul atmosferic reflectă radiația solară înapoi în spațiu și influențează dimensiunile particulelor de nor, modificând capacitatea norilor de a reflecta și absorbi radiația solară, afectând astfel bilanțul energetic al Pământului.

3 categorii importante de aerosol cu impact climatic:

1. aerosolul provenit din erupțiile vulcanice puternice, care ajunge în stratosferă, în principal SO2, ce în câteva luni trece în picături de H2SO4 (acid sulfuric), și petrec acolo până la doi anișori, fiind plimbate de curenții de aer stratosferici pe deasupra întregii planete. Acest tip de aerosol reflectă radiația solară, împiedicând-o să ajungă la nivelul suprafeței terestre.
2. nisipul din deșerturi – reprezintă un tip de aerosol care n-ar trebui să rămână mult timp în atmosferă (din cauza dimensiunilor relativ mari); este de multe ori purtat de furtunile de nisip la înălțimi destul de mari. Acționează în două moduri asupra radiației solare: o poate reflecta sau o poate absorbi, caz în care determină încălzirea stratului de aer unde este prezent; este considerat vinovat de absorbția de mai multă radiație de către nori.

Foto nr.3

     3.     aerosolul antropogen – provenit în special din arderea cărbunelui și a petrolului. Acest tip de aerosol reflectă radiația solară înapoi în spațiu. De asemenea, acționează asupra picăturilor de apă din nori, determinând formarea unui număr mai mare de picături, dar de dimensiuni mai mici.

Foto nr.4

Această distribuție a aerosolului a fost produsă de GEOS-5, în timpul unei simulări la o rezoluție de 10 km. Cu roșu este reprezentat nisipul care se înalță de la suprafață, cu albastru este reprezentată  sarea marină, cu verde fumul, iar cu alb sunt reprezentate particulele de sulfați proveniți din erupțiile vulcanice și emisii de combustibili fosili.

În Europa există o rețea de LIDARe pentru cercetarea aerosolului atmosferic, având în vedere importanța lui din ce în ce mai acceptată.

BIBLIOGRAFIE

Barry R.G. & Chorley R.J. (2003) Atmosphere, Weather and Climate, eighth edition, Routledge, Londra

Stefan S. (2004), Fizica atmosferei, vremea și clima, editura Universității din București, București

Pruppacher H, Klett J, (2004), Microphysics of Clouds and Precipitation, ediția a doua, Kluwer Academic Publishers, New York

http://www.nasa.gov accesat 7.07.2013

Surse foto:

Foto nr.1 http://earthobservatory.nasa.gov

Foto nr.2 http://earthobservatory.nasa.gov

Foto nr.3 http://www.google.ro

Foto nr.4 http://earthobservatory.nasa.gov 

          Alan Robock, 2008, identifică mai multe efecte negative pe care le-ar putea avea actele de geoinginerie. Iată câteva dintre acestea:

• Posibile efecte asupra climei regionale- Alan Robock aduce aici în discuție efectele erupțiilor vulcanice asupra climei și amintește despre erupția vulcanului Pinatubo (Filipine) care ar fi injectat în stratosferă aproximativ 20 megatone SO2, fapt care ar fi provocat o răcire globală (de câțiva ani), fără efecte adverse. Și totuși, studii ulterioare (National Center for Atmospheric Research, 2007) au demonstrat că efecte negative ale respectivei erupții au existat : precipitații reduse cantitativ, a fost afectată umezeala solului și chiar și scurgerea râurilor pe areale întinse; repetarea acestor efecte sau permanentizarea acestora  ar avea drept rezultat  condamnarea multor milioane de suflete la moarte prin înfometare (din cauza secetei).

• Acidifierea continuă a oceanului- oceanul devenit mai acid în urma efectelor revoluției industriale (care nu a avut nimic a face cu vreo tehnologie, ci, a fost, pur și simplu), continuă acidifierea pe an ce trece, mai mult.

• Posibile efecte asupra plantelor- Cantitatea de aerosol stratosferic reduce radiația solară directă și determină o creștere a radiației difuze cu consecințe biologice directe. Studii realizate sugerează că radiația difuză ”eficientizează” fotosinteza, crescând astfel absorbția CO2. Prin plasarea de oglinzi în spațiu, radiația solară nu mai ajunge la nivelul suprafeței terestre, ceea ce ar însemna un dezastru mai mare decât cel pe care se intenționează a-l împiedica. 

• Precipitații mai acide- problema ploilor acide este deja acută, pentru a ne determina să ne gândim de multe ori la o amplificare a acesteia. Prin injectările în atmosferă (care se vor realiza), aciditatea precipitațiilor va crește.

• Posibile efecte asupra norilor Cirrus- Particulele de aerosol injectate în stratosferă pot însămânța norii Cirrus, afectând bilanțul radiativ al planetei.

• Albirea cerului- provocată de injectarea particulelor de aerosol cu dimensiuni apropiate de lungimea de undă a luminii. În același timp, apusul de soare poate apărea colorat în roșu. Ambele consecințe pot avea impact psihologic asupra oamenilor.

• Fără cale de întoarcere- aerosolul injectat nu poate fi îndepărtat în cazul unei răciri excesive sau din alte motive. Ce este făcut este bun făcut!

          Iată numai câteva posibile efecte ale actelor de geoinginerie, fără a pune la socoteală problemele legate de moralitatea acțiunilor respective și de alte consecințe la care poate nu s-a gândit nimeni. Dacă s-au purtat atâtea războaie pentru teritorii, pentru resurse (iar clima este o resursă), s-au încheiat tratate peste tratate pentru a reduce și a preveni lupta continuă pentru supremație, cine și ce ne asigură că toată lumea va fi mulțumită de uniformizarea climei planetei. Dacă realizăm un simplu chestionar pe tema destinațiilor de vacanță, vom vedea că acestea variază foarte mult. Unul vrea la munte, altul la mare; dintre doi indivizi lungiți la soare, unul iși bronzează tălpile, altul își bronzează doar urechile (din cauza sensibilității expunerii la soare, desigur) pentru că nu poate alege să meargă într-un loc cu climă răcoroasă. Și atunci, ne punem întrebarea firească: Ce se va întâmpla când peste tot va fi la fel? Dacă ne vom răzgândi după 10 ani și vom dori ca totul să revină la normal? Dacă un stat sau altul va dori să-și comande ”o climă” cu două grade, mai mult sau mai puțin peste medie? Se vor isca atunci războaie pe tema climei?.…Poate că da, poate că nu!…

          În fine, atenție la excesul de zel!…

Bibliografie

Ananda Rady, (2011), A Review of the ”Case Orange”

Robock Alan, (2008), 20 Reasons Why Geoengineering May Be A Bad Idea

Sursă Foto:

Foto nr. 1: http://www.bubblews.com accesat 9.06.2013

Foto nr. 2: https://www.facebook.com/photo.php accesat 9.06.2013

Foto nr. 3: http://www.ecomagazin.ro/geo-inginerie accesat 9.06.2013

Despre geoinginerie

Geoingineria reprezintă controlul pe scară largă (de la continent la planetă) al mediului. Oamenii de știință se exprimă destul de ambiguu atunci când vine vorba despre o definire strictă a geoingineriei. De altfel, termenul de geoinginerie este folosit destul de rar, înaintându-se prin politici de marketing bine gândite posibile efecte benefice ale activităților de control asupra umanității. Sunt două coordonate importante care definesc geoingineria: actul deliberat și scara la care se desfășoară activitatea de modificare a mediului. Atunci când nu este rău intenționat, controlul  nu are drept scop schimbarea mediului, ci menținerea unei stări dorite a acestuia împotriva perturbărilor de orice natură. Este exact ca atunci când ne certau părinții, legat de curățenie și respect: trebuie să păstrezi ce ai, pentru că este foarte greu să repari, să faci din nou, iar în cazul mediului este chiar imposibil.

Cum recunoaștem un act de geoinginerie?!

Actul de geoinginerie este recunoscut după:

• scara de manifestare (continent, planetă)
• actul voit
• gradul de modificare stabilit pentru actul respectiv

Și totuși, trebuie făcută diferența între o măsură de contracarare luată împotriva unui fenomen de risc, de exemplu, și un act de geoinginerie. David W. Keith ne atrage atenția asupra faptului că un act de geoinginerie are drept scop modificarea mediului, acesta fiind, subliniez, un scop și nu un efect secundar al altei activități, și trebuie să vizeze cel puțin un continent, dacă nu întreaga planetă. Tot David Keith ne lămurește printr-un exemplu foarte interesant de ce sunt importante cele două coordonate ale geoingineriei: avem două situații:

1. intenția fără scară: Bunica este pasionată de grădinăritul ornamental și reușește să desfășoare o astfel de activitate; deci o activitate  deliberată prin care se modifică mediul pentru simpla plăcere a omului. Înseamnă aceasta că Buni a realizat un act de geoinginerie?! Ei bine, nu! Și asta pentru că nici intenția, și nici efectele nu se înregistrează pe scară largă.
2. scară fără intenție: Oamenii de știință consideră că schimbările climatice puse pe seama creșterilor de CO2 provenit, printre altele, de la automobilul soacrei și intreprinderile străbunicii au un efect global. Este aceasta geoinginerie?! Ei, bine, nu! Atât soacra, cât și străbunica pot dormi liniștite pentru că nu au desfășurat acte de geoinginerie. 

Câteva exemple de acte de geoinginerie

• Managementul radiației solare (Solar Radiation Management) reprezintă o serie de tehnologii care au drept scop creșterea albedoului, răcind astfel planeta. Acest lucru va fi realizat prin injectarea de aerosol în stratosferă, albirea norilor prin injectarea acestora cu apă de mare, oglinzi plasate în spațiu pentru a reflecta înapoi radiația solară, sau prin creșterea albedoului suprafeței terestre (vopsind acoperișurile în culori deschise, acoperirea zonelor deșertice cu material care să reflecte mai mult radiația solară).

• Reducerea și stocarea CO2 prin creșterea fenomenelor de upwelling și downwelling (aducerea la suprafață a azotului și a fosforului pentru a răci apele de suprafață, crescând astfel absorbția CO2 de către ocean), alge modificate genetic (metodă promovată de inginerii englezi, care vizează reducerea CO2 prin plasarea de alge la suprafața oceanelor, pe poduri și pe clădiri).
• Controlul climatic, la care s-a recurs cândva în domeniul militar. Activitățile de modificare a vremii au ca punct central însămânțarea norilor, pentru creșterea cantităților de precipitații și pentru redirecționarea uraganelor și a altor fenomene atmosferice de risc.

Poate că nu natura s-a întors împotriva noastră, ci un sentiment de trufie măruntă a pus stăpânire pe om și-l îndeamnă la lucruri necugetate pentru care nici măcar nu se pot prognoza efectele secundare sau reușitele. Actele de geoinginerie sunt caracterizate de multe incertitudini, cercetătorii în domeniu nu au rezultate concrete, ci doar speranțe pentru o viață mai bună.

Asupra consecințelor intervențiilor în natură, voi reveni într-un articol viitor….

Bibliografie:

Bronson Diana, Geoengineering: A Gender Issue?

Keith David W., Engineering the Planet

Robock Alan, (2008), 20 Reasons Why Geoengineering May Be a Bad Idea

Surse fotografii:

Foto 1: http://www.scienceworld.ro accesat 30.05.2013

Foto 2: http://newsinfo1000.wordpress.com accesat 30.05.2013