Declarat prin ordinul nr.7 al Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului și oficializat prin Legea nr. 5/2000 de aprobare a Planului de amenajare a teritoriului, Parcul Național Cozia este nu numai o destinație turistică, ci și un tărâm de explorat științific, ce nu-și epuizează niciodată avuțiile…

Parcul este localizat integral în masivul Cozia, la care se mai adaugă partea estică a Munților Căpățânei (Năruțiu) și extremitatea sud-estică a Munților Lotrului (Dobra) și este traversat de la nord la sud de Râul Olt.  

Parcul Național Cozia se află chiar în centrul țării și, în trecut, se suprapunea unui teritoriu stăpânit de voievozii Seneslau (extremitatea nordică) și de Farcaș (extremitatea sudică). Mai târziu, zona a fost cunoscută sub denumirea de ”Țara Loviștei”. Ineditul său geologic, geomorfologic, hidrologic și biogeografic a atras mereu fie locuitorii autohtoni, în căutarea lor de habitate prielnice unei viețuiri de durată, fie năvălitori care și-au aflat acolo sfârșitul în luptele lor de cucerire, pierdute în fața neamului nostru.

Cercetările geomorfologice au pus în lumină particularitățile masivelor incluse în acest parc. Culmile sunt grupate sub formă de muchii, cu vârfuri ascuțite și însoțite de abrupturi (Sfinxul Coziei, Colții Foarfecii, Dacul), alcătuite din formațiuni cristaline (în special gnaise) și sedimentare (în extremitatea sudică). După numele masivului principal s-a denumit și relieful zonei, relief de ”tip Cozia”, care constă în versanți abrupți, inaccesibili, cu înclinări de 45-60^o, etajarea aproape concentrică a treptelor hipsometrice de la 300 m la 1600 m altitudine, orientarea radială a culmilor și văilor către depresiunile învecinate, gruparea culmilor abrupte în unitatea structurală cristalină (specificul geologic al parcului fiind dat de prezența gnaisului de Cozia) și a culmilor domoale din sud în formațiuni sedimentare (calcare recifale, conglomerate cu gnais și gresii, marne).

Altimetric, unitatea structurală central-nordică este mai înaltă (peste 1000 m altitudine) și este alcătuită în totalitate din formațiuni cristaline, iar cea sudică este mai scundă (munți sedimentari), situată la 600-1000 m și cuprinzând culmile orientate spre sud și sud-est, Păușa, Sulița, Sitarul, Căliman, Haiderul.

Văile sunt puternic adâncite, prezentând o energie de relief de cca. 350-450 m față de culmile învecinate și având un profil longitudinal în trepte, cu numeroase căderi de apă și repezișuri (Cascada Lotrișor, Cascada Gardului). Pe lângă formele de relief masive, greoaie, se mai întâlnesc și forme de relief ruiniform, apărute în urma manifestărilor tectonice și amplificate de către procesele de modelare externe predominant cuaternare (dezagregare, frecvente cicluri de îngheț-dezgheț). Este vorba de hornuri, arcade, chipuri de piatră antropomorfe și zoomorfe, grote, portaluri, punți suspendate – Sfinxul Coziei.

Cel mai înalt vârf este Ciuha Mare sau, simplu, vârful Cozia (1668 m), urmat de vârful Ciuha Mică (1629 m), sau Vf. Rotunda (1593 m). Vârfurile sunt despărțite de curmături adânci și abrupte.  Expoziția predominantă sud-estică, determinată de direcția direcția de curgere a Oltului, posibilitatea reliefului de a fi îmbrăcat aproape până pe cele mai înalte vârfuri de păduri masive, au permis înaintarea gorunetelor și stejăretelor până la altitudini de aprx. 1000 m (inversiuni de vegetație). Aceste inversiuni sunt explicate prin expoziția versanților, în general însorită, care permite instalarea gorunului la cele mai mari altitudini din țară (1200-1300 m), până aproape de zona amestecurilor de molid și brad sau zona molidișurilor pure. În același timp, bradul și fagul coboară pe unii versanți umbriți până la altitudinea de 300-400 m, luând locul gorunului.

În Parcul Național Cozia – în drum spre Obârșia Lotrului

Masivul propriu-zis al Coziei, prin relieful său unic, altitudinile mari și pădurile compacte deasupra cărora se pot zări stâncile golașe așezate aproape la verticală, ce adăpostesc Stația Meteorologică din Vârful Ciuha Mare, domină plaiurile și depresiunile limitrofe drenate de râul Olt cu cca 1000-1100 m. Ca o cetate de stâncă, un horst atât în sens geomorfo-tectonic, cât și biogeografic, ce păzește ca un străjer firul Oltului, Masivul Cozia ține în prizonierat între contraforturile sale de gnais numeroase endemisme atât floristice, cât și faunistice (trandafiul Coziei – ce este protejat în rezervația științifică propriu-zisă, măceșul argeșean). Dintre speciile ce se succed în etaje de vegetație merită menționate gorunetele (Quercus petraea ssp. polycarpa și Q. petraea ssp. daechampii), făgetele, amestecurile de molid, brad și fag, tufărișurile scunde de anin de munte (Alnus viridis), tufărișurile de Rosa canina, Rosa villosa, sau tufărișurile de ienupăr (Juniperus communis var. intermedia).

Defileul Oltului, pe lângă rolul său turistic, complexității sale geomorfologice și geologice și frumuseții sale hidrologice, are terasele numite de climatologi ”Porți ale vântului”, datorită intensificării vânturilor canalizate de-a lungul său, care iarna depun zăpadă în straturi mari în locurile adăpostite de-a lungul Oltului.

Așezarea geografică a parcului, în principal a Masivului Cozia, protejat la nord de curenții reci și precipitațiile excesive, prin culmile Munților Făgăraș, și influențat la sud de curenții calzi, submediteraneeni, care urcă pe Defileul Oltului, precum și de structura mineralogică a rocilor (gnaisul de Cozia la nord, respectiv calcarele la sud), de poziția izolată a unora dintre stânci, de diferențele mari de energie de relief, a favorizat crearea unor microclimate specifice. Poate cel mai atipic este microclimatul cu influențe submeditaraneene din sudul parcului național, unde media termică anuală depășește 10^oC, iar amplitudinile termice nu depășesc 20^oC. Din aceste caracteristici  climatice derivă și o anumită interferență fitoclimatică ce presupune pătrunderea unor specii forestiere xerofil-termofile meridionale dinspre Munții Banatului, cum ar fi: mojdreanul (Fraxinus ornus), nucul (Juglans regia), scorușul grecesc (Sorbus graeca), scumpia (Cotynus coggygria), care ajung până la altitudini de 700 m. de asemenea, pe valea Oltului, curenții au permis diseminarea unor specii de stepă euro-asiatică.   

Nu în ultimul rând, printre speciile rare, și ele bine reprezentate, pot fi zărite: floarea de  colț (Leontopodium alpinum), garofița de munte, laleaua pestriță, mixandrele de stâncă.

Parcul Național Cozia – geografie, drumeție, reverie…

Fotografii: autor în vacanțele din 2010 și 2012

Bibliografie:

1. Beldie, Al., (1977), Flora României, Vol. 1, Editura Academiei București, București;

2. Velcea, Valeria, Savu, Al., (1992), Geografia Carpaților și Subcarpaților Românești, Editura Pol, București

3. ***, Parcuri naționale, naturale și Rezervații ale Biosferei din România, (2003), Min.Agr., Păd., Apelor și Mediului, București

Pe panta apei, Oltul oferă tuturor celor ce, în oglinda lui, privesc dincolo de imagini, prilejul unei supreme înfiorări. Deși lasă în urmă semeția munților, Oltul curge mai departe, pe sub razele soarelui, care, ”arzând necruțător câmpia, o încing ca pe un cuptor”. Dimineața, moleculele de apă trec șuvoaie-șuvoaie hotarul strâmtorii de la Cozia și, eliberate ca dintr-un ștreang, năvălesc pe întinsul depresiunii subcarpatice dintre Călimănești și Râmnicu Vâlcea. La amiază, se răsfiră în virtutea inerției și totul pare pradă unui incendiu: mari vâlvătăi de apă umezesc albia vădit lărgită de jur împrejur, ca niște eucalipți de foc – adăpând păduri nemorale întregi…

Mai departe, Geo Bogza ne relatează că ”din inima Carpaților până la Dunăre, plutașii călătoresc două săptămâni. Zile după zile, ei alunecă la vale, veghind la capetele plutei, cât sunt de înalți, în cămășile lor albe, mișcând din timp în timp, alene, cârma”. E un tablou fluid pictat de o minte adânc înțelegătoare a legăturii trainice dintre om și potențele apelor curgătoare, căci mai cu seamă Oltul a fost și va fi un adevărat sprijin natural pentru comunitățile de pe cursul său.

În aval de Rm. Vâlcea, Oltul vede altă lume, mai puternică și vastă, asupra căreia, ”din tării, se revarsă cântecul ciocârliilor”. De acum încolo, Oltul întâlnește, rând pe rând,  așezările compacte de piemont: sate întinse, pe margini cu pâlcuri de salcâmi și șure de paie. Treacătul Oltului prin Podișul Getic e înregistrat audiovizual de locuitorii ținuturilor care vin sau se întorc de la munte…nimic nu rămâne neștiut de ochii ageri ai oamenilor care, străbătând oceanul holdelor, admiră la tot pasul Oltul pe când ”porumbul se leagănă  în vânt, scoțând foșnetul lui unic, de săbii trase din teacă”.

Unii privind spre sud și ceilalți spre nord, ”oamenii munților și ai câmpiei stau față în față, cu viața și poveștile lor. Mereu vine vorba de război, de lupi, de trăsnet, de ape și de înecuri. Atât de multe au să-și istovească și unii și alții. De toate aceste întâmplări malurile Oltului foșnesc, ca o pădure de stafii”. Pragurile aproape de netrecut ale munților se transformă în zvonuri ale vieții care, precum un cânt, se reflectă și se întorc în ecou tot mai potențate pe măsură ce străbat tunelul timpului…Viața Oltului, precum a țăranului român, e o cărare îngustă, când rocile patului albiei sunt mai dure, sau mai lată, când stratele mai moi permit râului să erodeze…așa și viața se zbate între alți semeni de-ai noștri sau între singurătăți…

Când panta se domolește, limbi de nisip ”mijesc de sub unde”, precum cearcănele vieții de sub ochiul unui octogenar…De acum Oltul e un râu tulbure, de șes: ”nămoluri groase urcă la suprafață, într-o necontenită învolburare, ca și cum, în albia lui n-ar înceta să erupă un lanț de vulcani noroioși. Furtunile de pe întinderea câmpiei izbucnesc din neant parcă. Nori sfâșiați de fulgere se învălmășesc amenințători, înnegrind orizonturile”. Oltul aduce, așadar, cu el, de sus, din munți, nu numai viitura, ci și furtuna, dar câmpia le disipă ca prin magie…nimic nu îi rezistă la nesfârșit, pentru că, tânără fiind din punct de vedere geologic, este într-o continuă preschimbare.

Ajuns la treapta cea mai de jos a lungului și rodnicului său drum, împăcat cu sine și cu lumea, liniștit Oltul își aduce aminte de tinerețea sa hidrologică. Munții îi par acum atât de îndepărtați, parcă dintr-o altă viață. La ce bun toată acea goană nebună pe stânci, acea neoprită cădere din cascadă în cascadă?…Va mai putea redobândi nestăpânita-i cruzime cu care smulgea brazii din rădăcini?… Răspunsul este nu, căci Oltul, ca toate apele curgătoare, nu se întoarce niciodată contra gravitației…molecule după molecule călătoresc și intră în circuitul natural al apei, fără să-și mai poată scălda sorgintea, decât după mii de ani, când bucla se închide. Ca un om încăpățânat, bătrânului Olt deja îi e  greu să creadă că un altul se zbuciumă la fel acum, acolo, ”un altul care va ajunge și el aici, intrând încet în marele somn și murmurând: Deșertăciune a deșertăciunilor! ”…

În acest ultim amurg, atâtea cetăți se scaldă în foșnet de apă…”turle de biserici, satele cu acoperișuri roșii de țiglă și cu fuioarele de fum urcând din hornuri”…unul după altul, zeci, sute de sate au răsărit în calea lui, și au rămas apoi în urmă, pline de viața lor veche și tainică. Toate au un nume și o milenară poveste, ”urcând uneori până la daci, alteori până-n preistorie”, dar cine ar putea să le mai memoreze? Ținându-i partea protagonistului său, autorul ne lămurește spunând că pe oamenii ce măcar o secundă l-au privit sau i-au atins mătăsosul curs,  ”pe oamenii lui”, Oltul nu i-a putut uita.

De când s-a ivit pe culmile Hășmașului Mare, oamenii s-au aplecat asupra lui, privindu-l uimiți și cu prietenie. ”Unii l-au sorbit, cu însetarea zilelor de arșiță, alții s-au privit în oglinda lui, cu alții a măcinat grâul”. Oltul a rămas, astfel, linia mediană între munte și câmpie, între Transilvania și Oltenia, între metamorfism și procesele de sedimentare…

”După ce întreaga tinerețe s-a războit cu stâncile, după ce a străpuns, zbuciumându-se îndelung, trei rânduri de munți, după ce și-a purtat învolburarea când spre o zare, când spre alta, lăsând în urma lui o țară întreagă, Oltul își privește sfârșitul senin, ca pe un act prevăzut și așteptat. Obosite și grele, asemeni unor pleoape ce se închid pentru somnul de veci, undele coboară spre Dunărea necunoscută, și se pierd în vâltoarea ei, ca și cum ar trece hotarul altei lumi”. Contemplată de pe o renie de la gura Oltului, Dunărea de necuprins își îngână șoaptele cu cele ale afluentului său preferat…Nimic nu îi mai desparte și apele lor se împreună ca două glasuri în surdină de soprane. Se așterne liniștea înainte ca Oltul să se sfârșească…

Câteva clipe mai apoi, una cu fluviul, apele Oltului se pierd între malurile largi de la confluență, descărcându-se de ultima pulsație a vieții și ducându-se departe, în infinitul circuit hidrologic, ca pe sub bolta unui nou univers…

Bibliografie:

Bogza, G., 1976, Cartea Oltului, Editura Minerva, Bucuresti.

http://www.judetulolt.ro/olt/servlet/portal?action=ContentAction&actEvent=showRubric&id=galerie-foto

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:RO_OT_Slatina_bridge_over_Olt.jpg

http://iba.sor.ro/Maps/Confluenta_Jiu_Dunare_satelit.jpg