Astazi, soarta spatiilor naturale depinde in foarte mare masura de politicile de mediu implementate, fie la nivel national, fie multinational. Desi multe state (in special europene) se implica mult in conservarea spatiilor ecuatoriale si tropicale, ajutorul acestora se rasfrange doar asupra ariilor protejate, care nu sunt suficiente ca numar si suprafata. Asadar, mare parte a padurii ramane la voia politicilor locale, care pot fi bine puse la punct sau total inexistente. Pentru a intelege situatia, ne vom opri asupra unor state opuse din acest punct de vedere, insa care depind integral de starea naturii. Cele doua state impart o insula si imparteau, odata, o padure: Haiti si Republica Dominicana. Imaginea de mai jos arata granita dintre cele doua tari si dintre cele doua mentalitati.

Haiti reprezinta cea mai saraca tara din emisfera vestica. In 1925, 60% din suprafata statului era acoperita cu paduri; azi, doar 2% (3,7% dupa alte surse) din fostele paduri exista. Astfel, solul de pe 6000 de hectare este pierdut din cauza eroziunii in fiecare an, iar situatiile meteo extreme provoaca pagube mult mai considerabile decat in tara vecina. Motivele defrisarilor atat de accentuate le reprezinta conditiile de viata la nivel national, precum si practicile economice. Suprapopularea (densitatea populatiei este una dintre cele mai ridicate din America Latina: 168% locuitori pe kmp), saracia accentuata si nivelul de trai scazut (90% din populatie traieste in zonele rurale, acesta fiind si procentul populatiei analfabete), agricultura irationala (80% din populatie lucreaza in acest sector, insa practicile agricole si dimensiunile foarte reduse ale proprietatilor duc la pierderea rapida a fertilitatii) si lipsa preocuparilor fata de mediu reprezinta cateva dintre motive.

Intre 1990 si 2010, Haiti a pierdut in medie 0,65% din suprafata impadurita in fiecare an, adica 13% sau 15 000 de hectare. Padurea haitiana contine 5 milioane de tone metrice de carbon in biomasa si apara 474 de specii cunoscute de amfibieni, pasari, mamifere si reptine (conform World Conservation Monitoring Centre). Dintre acestea, 16,2% sunt endemice, iar 15,6% sunt amenintate.

Republica Dominicana, aflata in estul insulei Hispaniola, adopta o politica extrem de diferita fata de vecina sa. O tara care incearca sa se dezvolte prin urbanizare gandita si prin exploatarea resurselor turistice, Republica Dominicana a pus in practica o legislatie de mediu destul de solida, inca incepand cu anul 2001. Atunci, statul a stabilit un cadru bazat pe 12 principii, cum ar fi crearea de standarde pentru conservarea, protectia, imbunatatirea si restaurarea resurselor naturale si de mediu, precum si stabilirea studiilor de impact ca instrumente cheie in managementul de mediu. Obiectivele acestei legi presupun organizarea activitatilor care au impact asupra mediului, crearea unui plan national de dezvoltare durabila si managementul rational al resurselor de apa.

Dezvoltarea statelor ecuatoriale si tropicale reprezinta o adevarata prioritate, insa rolul lor de centre ale biodiversitatii nu trebuie trecut pe plan secundar. Statele trebuie sa fie constiente de resursa inestimabila pe care o detin – nu la nivel national, ci planetar – si sa faca tot posibilul pentru a integra conservarea acesteia in dezvoltarea proprie.

Sursa informatii: http://www.mondaq.com/unitedstates/article.asp?articleid=13557, http://rainforests.mongabay.com/deforestation/2000/Haiti.htm, http://www.zsl.org/science/news/building-a-future-for-haitis-unique-biodiversity,690,NS.html

Sursa foto: http://highwaytohaiti.com/2008/02/11/deforestation-in-no-uncertain-terms/, Cobb, Charles E. 1987. “Haiti: Against All Odds.” National Geographic, Vol. 172, No. 5: 645-670. Photo by James Blair

Lupta pentru supravietuire

Borneo.

Tropicala. Luxurianta.  Amenintata. Exploatata.

Cam asa am putea descrie in cateva  cuvinte  personalitatea si destinul unei insule tropicale, ale carei bogatii au atras de-a lungul timpului negustori ai lumilor indepartate, ce i-au exploatat resursele naturale.

Traversata de Ecuator, situata intre Marea Chinei de Sud si Marea Java, insula este divizata intre trei tari: Indoneziei ii revin trei sferturi in partea sudica, Malaeziei nord-vestul, iar in nord gasim o mica parte ce apartine Bruneiului. Caracterizata printr-o biodiversitate extrem de pretioasa si de rara, asa cum afirma in anul 1855 marele naturalist Alfred Russel Wallace, insula Borneo se afla pe locul 3 pe Pamant  in ceea ce priveste biodiversitatea, dupa padurea amazoniana si padurea ecuatoriala africana.

Simbol al megabiodiversitatii, padurea tropicala ascunde peste 15.000 de specii de plante, dintre care  2500 fiind specii de orhidee. Ca fauna endemica detinatoare a statutului de  “aflat in pericol”, regasim ursul-de-Borneo, leopardul-de-Borneo, rinocerul, elefantul-de-Borneo si, nu in ultimul rand, urangutanul, al carui habitat este grav amenintat, cu riscul pierderii populatiei.

Aceasta oaza tropicala cuprinde o diversitate de ecosisteme, incepand cu “padurea tropicala de campie”, cel mai mult expusa riscului, “padurea tropicala alpina”, pe care conservationistii incearca din rasputeri sa o salveze, si terminand cu sensibilele “turbarii mlastinoase”, “mangrovele” si “padurile de campie stearpa”.

Cand spunem “Borneo”, spunem “superlativ”, ne gandim “la cel mai…”. Aici intalnim cea mai mare floare, cea mai mare orhidee, cele mai mari plante carnivore, cea mai mare molie si cei mai inalti arbori, cu o inaltime de peste 70 de metri. Din pacate, insula trece si prin “cele mai grele momente ale existentei sale”. Dincolo de lumea colorata, “ascunsa” in inima padurii,  apar la orizont probleme serioase ce ridica intrebari pentru viitorul durabil al insulei. Mai simplu spus, au loc mutilari ale peisajului si distrugeri ale habitatelor naturale, ariile protejate fiind in mare pericol. De ce? Din cauza aparitiei plantarilor de tip monocultura ale palmierului de ulei. Cauza? Foamea de bani a guvernelor corupte si goana dupa asa zisul “combustibil verde”. Pentru?  Pentru asigurarea cererii crescute de ulei de palmier de catre cei doi lideri, Malaezia si Indonezia, si pentru lemnul exotic de esenta tare,  ce reprezinta 25% din totalul resurselor la nivel mondial. Defrisarile masive au atins cote mari inca de la inceputul decadei ’70. Astfel, afacerea cu uleiul de palmier  s-a dovedit a fi mai mult decat profitabila, imbogatindu-i pe cei de la nivelul superior. Intrebuintarile uleiului de palmier sunt multiple, acesta fiind folosit in special pentru gatit, dar si pentru preparea cosmeticelor, a sapunurilor etc. Nu in ultimul rand, i se spune ”aurul verde”, deoarece este un produs  din care se realizeaza biocombustibilul. Defrisarile au loc cu o viteza ce atinge cote incredibile; astfel suprafata defrisata este de 3 ori mai mare decat suprafata Romaniei.

Cauzele ce au dus la aparitia acestor efecte au fost, in principiu, “goana dupa bani” a guvernelor corupte si iresponsabile, care au acordat autorizatii pentru defrisarile masive, fara sa le pese absolut deloc de distrugerea mediului, taierile ilegale, existenta unei populatii  sarace, cresterea cererii de pe piata externa si exportul de lemn de esenta tare pentru fabricarea mobilei de lux.

Au rezultat peisaje sterile, locuri sterpe. S-a creat, in acest mod, “efectul de margine”, unde spatii mici  de paduri intacte sunt inconjurate de monoculturi sau de soluri erodate. Populatia endemica de rinocer este in pericol critic, cu mai putin de 50 de indivizi ramasi in viata. In aceasta situatie se gaseste si elefantul de Borneo, cu o populatie ramasa de doar 1000 de indivizi.

Din afara e usor sa privim lucrurile si sa ne exprimam punctul de vedere, cum ca ar trebui sa fie infiintate parcuri nationale, in care sa fie interzisa orice fel de exploatare, dar pentru oamenii din Borneo care traiesc cu 2 dolari pe zi, conservarea biodiversitatii nu le aduce traiul pe care si-l doresc si nici banii pentru a supravietui. Trebuie gasite alternative viabile, durabile, sustenabile, pentru a se crea un liant intre conservarea padurii si satisfacerea nevoilor populatiei. Pentru ei, industria cherestelei inseamna bani, plantatiile de palmieri inseamna sa aiba cu ce sa isi hraneasca copiii. Urangutanul ramane, in acest caz, doar un simplu animal din padurea deasa. O alta problema grava, ce reprezinta un pericol atat local, regional, cat si global, este data de defrisarea, incendierea si drenarea turbariei mlastinoase. Turbaria se afla pe un sol bogat in substante organice si reprezinta o “cuveta a sechestrarii carbonului” acumulat de-a lungul timpului. Acest fapt este precedat de secete si incendii. Urmarea: eliberarea in atmosfera a gazelor cu efect de sera (carbonul eliberat) pozitioneaza Indonezia pe locul 3 dupa S.U.A si China, ca tara ce emite in atmosfera gaze cu efect de sera.

Pentru Borneo, viitorul suna compromitator. Se lupta pentru stoparea masiva a taierilor, pentru gasirea unor solutii pentru populatia locala prin alternative socio-economice, atat pentru imbunatatirea traiului de viata cat si pentru conservarea padurii asiatice tropicale. O alternativa ar fi sustinerea populatiei prin alocarea de fonduri din partea statelor dezvoltate, pentru a nu prejudicia si mai mult ariile intacte ramase.

Se lupta pentru durabilitatea si sustenabilitatea insulei. Pentru scaderea gazelor cu efect de sera. Pentru stoparea coruptiei. Pentru evitarea de “insule ale biodiversitatii” si pentru a mentine “coridoarele” necesare deplasarii animalelor ramase.

Sa invatam din greselile facute de tarile dezvoltate, care acum incearca sa le repare, oferind sprijin si suport celor care se indreapta la randul lor catre un drum gresit. Sa protejam Borneo de urmarile greselilor noastre!

Articol realizat de Cristiana Călinescu