Facultatea de Geografie, Universitatea din București

Conform astrobiologului David Grinspoon „Viaţa nu reprezintă ceva ce s-a întâmplat pe Terra, în fapt, e ceva ce s-a întâmplat Terrei” (Popovici, 2019).

Concepută de James Lovelock și propusă în anul 1960 (Popovici, 2019), „Ipoteza Gaia” susține ideea conform căreia Terra este un organism viu, ce respiră. Pentru a-și susține teoria, acesta aduce numeroase argumente, în seria sa de cărți dedicată acestei Zeițe a Pământului. Aceste cărți descriu Gaia, în diferitele sale ipostaze: „The revenge of Gaia”, „The vanishing face of Gaia”, „A rought ride to the future”, „Gaia – medicine for an ailing planet”, „The earth and I”, „Gaia – The practical science of Planetary medicine”, „Healing Gaia” etc.

James Lovelock-autorul „Ipotezei Gaia”

Aceasta a fost privită cu mult scepticism pentru o lungă perioadă de timp, deoarece oamenii aveau și au idei preconcepute asupra definiției unui organism. Ei consideră că Terra nu poate fi un organism viu deorece, nu respiră, nu se hrănește, nu se reproduce și nu evoluează.

În această „bătăliie a ideilor” mă pot considera o adeptă a teoriei și îmi voi susține alegerea prin argumente, în ceea ce urmează.

Ipoteza are ca sursă principală de inspirație literatura Greciei Antice. Conform legendelor, Gaia, numită și Gheea (Zeița Pământului) și soțul ei Uranus (Zeul Cerului), au fost primii zei, părinții tuturor zeităților. Astfel, Planeta-Mamă susține viața prin interacțiunea sa cu mediul antropic, fizic, precum face și zeița olimpiană.

Precum orice organism, Terra își reglează funcțiile vitale prin anumite mecanisme ce fac posibilă menținerea anumitor elemente în parametrii optimi.

De exemplu, atmosfera terestră este alcătuită dintr-o sumă de gaze, particule în suspensie și vapori de apă. Principalele gaze ce alcătuiesc atmosfera sunt oxigenul, dioxidul de carbon, azotul și argonul. Prezența acestora în cantități ce nu își modifică valoarea semnificativ, de-a lungul timpului, este o condiție a existenței vieții (Popovici, 2019). Oxigenul, fără de care viața nu ar fi posibilă, reprezintă 21% din atmosfera terestră, valoare constantă, indiferent de proprietățile acestuia. Fiind un element chimic reactiv, acesta se poate combina cu alte elemente ale atmosferei și cu scoarța terestră, dispărând astfel din atmosferă. Cu toate acestea, el își menține valoarea constantă. Cum este posibil acest lucru? Gaia, Mama, face posibilă aceasta prin plantele sale, care prin fotosinteză, absorb dioxidul de carbon, un gaz otrăvitor, și eliberează oxigenul, atât de vital. Nu degeaba,  pădurea este numită „plămânul verde al Terrei”.

Privind comparativ, și organismul uman își poate regla funcțiile. În aceste sens, putem lua drept exemplu procesul respirației. În timpul inspirației, o cantitate de aer trece prin sistemul respirator (fose nazale, faringe, laringe, bronhii) și ajunge în plamâni. Aerul are compoziția despre care am discutat în paragraful anterior. Totuși, doar oxigenul ajunge, prin sistemul circulator, la celule, ca mai apoi, la plămâni să ajungă dioxidul de carbon, ce urmează să fie eliminat din organism prin expirație. Cum este posibil ca din toate gazele inspirate, în organism să pătrundă doar oxigenul?

Un alt exemplu este cel al sărurilor ce pătrund în organism. Dacă ajunge o cantitate mai mare, rinichii grăbesc procesul prin care aceasta este eliminată, pentru a dispărea riscul creșterii procentului de sodiu.

Revenind la organismul primordial, Terra, un alt exemplu de autoreglare este menținerea valorilor constante ale salinității. În timpul procesului de evaporație, în atmosferă ajung doar vaporii de apă,  sarea fiind lăsată în urmă, în mări și oceane. Cu toate acestea, nivelul salinității apei oceanice nu crește, ci rămâne constantă. Cum este posibil acest lucru? Conform explicațiilor științifice, formarea minelor de sare este cauza. Sarea ce rămâne în urma evaporării este depozitată pe fundul oceanelor și acoperită cu praf și argilă.

Gaia- o zeiță furioasă

Totuși, conform argumentelor aduse de J. Lovelock, acest proces este controlat de însăși Gaia prin reglarea temperaturii, a compoziției chimice a apelor etc.

Reluând o idee anterioară, mulți cercetători și nu numai, consideră că este imposibil ca Terra să fie un organism viu deoarece nu respiră, nu se hrănește, nu se reproduce și nu evoluează.

Am demonstrat totuși că aceasta respiră prin păduri.

Din punct de vedere evolutiv, aceasta s-a schimbat de-a lungul celor 4,5 miliarede de ani de existență. Privind în trecut, „fața” Pământului s-a schimbat: din acel singur continent, Pangeea, divizat în Gondwana și Laurasia, ajungând într-un final la forma continentală cunoscută în prezent. Totuși, evoluția este încă prezentă, un exemplu în aceste sens fiind apropierea Australiei de Africa, cele două continente urmând să se contopească în viitor.

Tot din punct de vedere evolutiv, o planetă lipsită de viață, în stadiul său inițial, Gaia a trecut treptat prin diferite transformări ce au dus la apariția vieții și au facilitat menținerea și evoluția acesteia.

De asemenea, teoria elaborată de Lovelock este susținută de studiile recente ale cercetătorilor. Un exemplu este reprezentat de o descoperire a savanților Universității din Hong Kong, conduși de Jiu Liao. În urma cercetărilor efectuate asupra mareelor, aceștia au ajuns la concluzia că planeta pare să „respire”. Un prim argument este formarea unor bule de aer la suprafața mareelor. Un alt argument este mișcarea ritmică a suprafeței ocenului, în urma producerii mareelor, aceasta fiind asemănată cu respirația (Battersby, 2013).

Totuși, există și contraargumente asupra acestei teorii. De exemplu, biologul Graham Bell afirma în 1987: „Aş prefera ca Ipoteza Gaia să fie restrânsă la habitatul ei natural al chioşcurilor de ziare, în loc să polueze munca savanţilor”. Un alt om de știință indignat de teoria lui Lovelock este John Postgate, care adăuga pe această temă într-un număr din New Scientist: „Sunt oare singurul biolog care suferă de o izbucnire nervoasă, de un sentiment al irealului când mass media mă invită din nou să o iau în serios (ipoteza n.r.)?” (Popovici, 2019).

Remarcabilă este teoria concepută de Peter Douglas Ward, denumită „Medeea”, care susține ideea conform căreia Terra este un organism „sinucigaș”. Douglas contrazice radical ipoteza Gaia, susținând că prezența vieții în forma ei actuală este produsul unor serii de evenimente (scăderea biodiversității, dispariția unor specii și creșterea dramatică a altora). De asemenea, acesta susține că Terra nu protejează viața, ci tinde să ajungă în starea ei inițială, adică lipsită de viață (Stănescu, 2009).

Așadar, ilustrând argumentele aduse de James Lovelock și de cercetătorii contemporani, pot susține faptul că Terra este un organism viu. Pentru sceptici, am două întrebări: Dacă Pâmântul, asemenea celorlalte planete ale Sistemului Solar, ar fi un organism „neviu”, cum a fost posibilă apariția și evoluția vieții? Cum este posibil ca Terra să fie singura planetă din sistemul solar unde există viață?

Bibliografie:

Battersby, S. (2013, august 2). Ipoteza Gaia în lumina datelor recente. Retrieved from SCIENTIA: https://www.scientia.ro/univers/terra/5202-ipoteza-gaia-revizitata.html

Boztas, S. (2009, august 12). James Lovelock – The Vanishing Face of Gaia: A Final Warning. Retrieved from THE LIST: https://edinburghfestival.list.co.uk/article/19868-james-lovelock-the-vanishing-face-of-gaia-a-final-warning/

Popovici, A. (2019, aprilie 23). Ipoteza Gaia. Pământul este la fel de viu precum noi. Retrieved from Descoperă.ro: https://www.descopera.ro/natura/18094923-ipoteza-gaia-pamantul-este-la-fel-de-viu-precum-noi

Stănescu, M. (2009, iulie 21). Pământul este o planetă sinucigașă! Retrieved from Descoperă.ro: https://www.descopera.ro/natura/4666294-pamantul-este-o-planeta-sinucigasa

Surse foto:

Jame Lovelock- autorul „Ipotezei Gaia”, sursa: Boztas, S. (2009, august 12). James Lovelock – The Vanishing Face of Gaia: A Final Warning.

Gaia- o zeiță furioasă, sursa: Stănescu, M. (2009, iulie 21). Pământul este o planetă sinucigașă!

Valurile de culoare ce spală mlădios cerul au modelat legende păstrate vii în mitologia popoarelor lumii. A fost botezată de Pierre Gassendi, în 1621, cu numele de aurora borealis, după zeița romană a răsăritului, a dimineții și a primelor raze de soare, Aurora și după zeul grec al vântului de miazănoapte, Boreas și așa o știm și noi astăzi.

În trecut romanii o numeau „chasmata”, intrarea peșterilor cerești. Se spune că pornind de la aceste mișcări unduitoare de lumină și culoare a apărut mitul dragonilor, atât în Europa, cât și în China. Luminile sudului (aurora australis) erau văzute de aborigenii din Australia ca dansurile zeilor. Poporul Sami se temea de acest fenomen și îl respecta, înscripționându-l pe tobele șamanice și având credința că simbolul are puterea de a rezolva conflicte. Ei chemau aurora cu numele de „guovssahas” – „lumina ce poate fi auzită”.

În insulele britanice, luminilor nordului li se spunea „oamenii agili (the nimble men)” sau „veselii dansatori (the merry dancers)”, denumiri stilizate, de vreme ce dârele multicolore erau văzute drept clanuri aflate în război, iar lumina roșie a aurorei reprezenta sângele vărsat în luptele cele mai îndârjite. În perioada vikingă, luminile nordului erau armurile Walkyriilor, răspândind o ciudată lumină tremurătoare.

În numeroase culturi, apariția aurorei a deschis porțile fantasticului, iar explicația dată azi nu le închide. Conform cercetărilor științifice, aurora este fiica Soarelui și a atmosferei terestre. Tatăl-soare generează în timpul exploziilor şi erupţiilor solare cantităţi uriaşe de particule, care sunt eliberate în spaţiu și călătoresc spre Pământ cu viteze între 300 şi 1,000 kilometri pe secundă. Mama, atmosfera terestră, este protejată de centuri magnetice ce obligă vântul solar să le ocolească și să pătrundă în atmosferă pe la poli. Prin întâlnirea frânturilor de stea cu oxigenul apar nuanțele de verde și roșu, iar cu nitrogenul nuanțele de mov. Dacă imaginile vă spun mai mult decât cuvintele puteți intra aici.

Aurorele cad peste Pământ în forma unor cortine unduitoare sau ca mănunchiuri de raze. Câmpul magnetic al Terrei este temnicerul ce privează particulele încărcate electric de libertatea de a se mișca în voie. Le este îngăduit să se deplaseze ghidat, fie de-a lungul liniilor câmpului, fie împotriva lui.

Oricând, undeva pe Pământ se formează o auroră. Când vântul solar este calm, ea se ivește la latitudini mari și este lipsită de strălucire, fiind o parte a vieții celor ce trăiesc mai aproape de Polul Nord, în Alaska, nordul Canadei, Groenlanda, Islanda, Norvegia, Suedia, Finlanda și Siberia sau de Polul Sud, în Antarctica, America de Sud, Noua Zeelandă și Australia. Cele mai bune puncte de observație a aurorelor se găsesc în Canada, pentru aurorele boreale și pe insula Tazmania sau în sudul Noii Zeelande, pentru aurorele australe.

Deși născută din Soare, ruptă din el, are lumina zilei ca dușman, de aceea așteaptă-te ca aurora să-și arate chipul doar în timpul nopților întunecate și senine. Iar pentru cei ce știu să asculte, aurora le povestește despre drumul ei lung către Pământ. Cei ce au auzit-o vorbindu-le îi aseamănă vocea cu o compoziție aparte de fluierături, șuierături, fâșâieli, clipoceli. Nu s-a stabilit cu siguranța dacă sunetele aparțin aurorei și nici cum se transmit, deoarece oamenii de știință ne spun că atmosfera superioară este prea subțire pentru a purta undele sonore. Încă se ciondănesc și până vor ajunge la o concluzie puteți asculta aici înregistrări ale glasului aurorei.

Acest dar al Soarelui nu este dat doar Pământului, ci oricărei planete ce are o atmosferă destul de densă pentru a-i oferi condiții de formare. Pentru Venus, ce nu are câmp magnetic, vântul solar își va face de cap, creând o aurora cu forme iregulate. Pentru planete precum Pământul, Jupiter sau Saturn aurora apare din spațiu ca o coroană de lumină la cele două emisfere. În situația nealinierii câmpului magnetic cu axa de rotație a planetei, o auroră ovală distorsionată apare lângă Ecuator, așa cum se întâmplă pentru Uranus și Neptun.

Mă pot bucura de imagini realizate din telescop ale diversității și frumuseții spațiului nelimitat ce ne înconjoară, însă aștept cu nerăbdare ocazia să văd luminile nordului în micul nostru colț de univers. Dacă vreți să o vedeți suprinsă din spațiu de SSI, intrați aici și vă recomand cu căldură să nu omiteți a trece în lista voastră de călătorii și o vânătoare de aurore.

Webografie:

http://odin.gi.alaska.edu/FAQ/

http://www.astronomia.go.ro/Pages/aurorele_boreale.html

http://www.visitnorway.com/uk/what-to-do/attractions-culture/nature-attractions-in-norway/let-there-be-northern-lights/

http://www.webexhibits.org/causesofcolor/4C.html

Surse foto:

http://sdo.gsfc.nasa.gov/gallery/potw.php?v=item&id=46

http://hubblesite.org/

Zoltan Kenwell – Aurora, February 11, 2010 @ Near Athabasca, Albera, Canada http://www.spaceweather.com/aurora/images2010/11feb10/Zoltan-Kenwell4.jpg?PHPSESSID=tm9hufb97pqjhqhbc1uc7rq4i3

Ole C. Salomonsen – Arctic Alps ( http://www.flickr.com/photos/salomonsen/6759714503)