Două rapoarte și sute de vești proaste.

Vom încerca o prezentare clară a rezultatelor acestora, însă nu ezitați să le consultați direct, pentru mai multe detalii: IPCC și WWF.

Încep prin a pune bazele întregii povești subliniind faptul că astăzi, 97% dintre oamenii de știință din domeniu consideră că Pământul se încălzește, și că este din vina oamenilor. Aceasta nu (mai?) este o ipoteză, nici măcar pentru cei mai…sceptici, este o realitate.

Povestea schimbărilor climatice aduse de societatea umană începe o dată cu revoluția tehnologică, însă noi nu vom coborî atât de departe în istorie, ci ne vom opri în 1992: anul în care a fost semnată Convenția-cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice, cu ocazia Summitului din Rio. Acesta a fost momentul când un număr considerabil de țări (197 în 2015) au decis că trebuie să „stabilizeze concentrațiile de gaze cu efect de seră din atmosferă la un nivel care ar împiedica interferența antropică periculoasă în sistemul climatic”.  Cu alte cuvinte, trebuie făcute eforturi pentru a limita impactul oamenilor asupra climei planetei, un impact produs, așa cum știm, de modul nostru de viață (va reamintesc că în 2018, am „consumat” resursele aferente anului în curs pe 1 august si că de atunci traim “pe datorie”).

Ei bine, din 1995 până astăzi, părțile semnatare s-au întâlnit anual pentru a discuta progresul (?) făcut în acest sens, iar una dintre cele mai mediatizate întâlniri a fost cea de la Paris (COP 21). Cu această ocazie, a luat naștere Acordul de la Paris, al cărui obiectiv principal a fost de a „întări răspunsul global la schimbările climatice, mențînând o creștere a temperaturii globale în acest secol cu mult sub 2 grade Celsius față de nivelurile preindustriale și continuând eforturile de limitare a creșterii temperaturii până la 1,5 grade Celsius”.

Cu toate acestea, trendul nu pare să se schimbe: producem în continuare din ce în ce mai multe gaze cu efect de seră, care sunt corelate cu schimbările climatice. Și, pentru a completă evantaiul de vești proaste, IPCC ne spune în raportul sau din octombrie 2018 că o creștere limitată la 1,5 °C nu este deloc ușor de obținut… și că în plus, acest „best case scenario” prevăzut de COP 21 este, de fapt, dramatic în ceea ce privește efectele asupra naturii și a societății umane.

Sute de milioane de vieți sunt în joc, declară raportul, în cazul în care vom avea o încălzire de 1,5 °C – ceea ce va avea loc în 2040 dacă tendințele actuale vor continua.

2040 este în 20 de ani.

Aproape toate recifurile de corali vor dispărea, incendiile și valurile de căldură ar afecta planetă anual, iar combinația secetă – inundații – temperatură crescută ar duce la o gravă problema de aprovizionare cu alimente. 

Însă folosirea conditionalului este inutilă: acest scenariu se va produce și va fi o situație fericită: același raport declara că pentru a atinge doar o creștere de 1,5°C, este necesară o transformare atât de profundă a economiei, agriculturii și a vieții la nivel mondial,  încât “nu există un precedent istoric documentat”.

Va invit să citiți raportul pentru mai multe detalii.

Al doilea apel la trezire a fost dat de WWF, care a abordat problema impactului stilului de viață uman asupra faunei sălbatice. După cum probabil știți, viață pe Pământ a trecut prin 5 mari extinctii cunoscute, fiecare fiind responsabilă pentru dispariția unui procent considerabil din viață pe Terra la momentul respectiv.  Ne confruntăm astăzi cu a șasea extincție de masă, a cărei responsabilitate revine oamenilor. Va invit să citiți primele capitole din Sapiens – o scurtă istorie a umanității pentru a va clarifica relația între venirea (istorică și repetată a) Homo Sapiens într-un punct geografic și schimbările majore ce au afectat biodiversitatea locală. 

Raportul arată că societatea umană este responsabilă pentru declinul populațiilor de specii sălbatice cu 60%… față de 1970! În doar 40 de ani. Aveți acces la datele care au stat la baza raportului aici. 

“Dacă ar fi existat o scădere cu 60% a populației umane, această ar echivala cu golirea Americii de Nord, a Americii de Sud, a Africii, a Europei, a Chinei și a Oceaniei. Această este amploarea efectelor noastre. “ (Mike Barrett, director executiv al științei și conservării la WWF)

Unul dintre exemplele cunoscute este cel al albinelor și al scăderii populației lor că urmare a utilizării pesticidelor și a altor chimicale. Un raport al Uniunii Europene arată pierderi de colonii de până la 20% într-o singură iarnă. Albinele sunt responsabile cu polenizarea a circa 80% dintre culturile necesare oamenilor, iar o deteriorare accentuată a populațiilor de albine va duce inevitabil la probleme legate de producția de hrană și de alte bunuri bazate pe plante.

Însă acesta este un exemplu cunoscut și care ne afectează foarte direct. Circuitele naturale și relațiile complexe dintre componentele mediului, sau cele dintre diferitele specii de animale și plante sunt afectate de activitățile umane într-o măsură mai mare decât cea așteptată până acum câțiva ani (când, de exemplu, încălzirea cu 2 grade era prevăzută pentru anul 2100, nu pentru 2040). Și toate acestea se reflectă în viață noastră, a speciei umane. Societatea umană, cu luxurile și avantajele sale, este bazată în întregime pe natură. Avem în continuare nevoie de aceste resurse pentru a supraviețui și a prospera. Alternativă este probabil de găsit și de învățat în celelalte 5 mari extincții de pe Terra: până la urmă, planeta supraviețuiește. Speciile care trăiesc pe ea, nu neapărat.

Sursa foto.

Parmi les conséquences du réchauffement climatique global on retrouve la croissance des températures maximales, mais aussi des changements dans le régime des précipitations, de l’humidité du sol, ou dans les caractéristiques des masses d’air. Les plus graves effets visent les sources alimentaires et la biosphère en général. Les régions de monoculture agricole sont les plus délicates et vulnérables face aux changements de température, humidité du sol, irrigations ou niveau des nutriments. Par exemple, l’humidité du sol dans les régions tempérées se réduira avec 10% pendant les 30 ans suivants, selon les études scientifiques, et, pour maintenir l’état actuel des écosystèmes, qui sont déjà dégradés, il faudra réaliser des opérations de hydro-amélioration des sources d’eau (Parmesan, 2006).

Une autre conséquence des changements climatiques est la migration des zones de végétation naturelle ou anthropique vers le nord. Ainsi, selon des modèles climatiques pour les latitudes moyennes, les régions climatiques de végétation naturelle et anthropique pourraient migrer vers les pôles avec 150 – 500 kilomètres jusqu’à la moitié du XXIème siècle (Christopherson, 2006). En plus, les modèles globaux estiment que presque 30% des forets (avec variations régionales de 15 – 60%) subiront une redistribution des espèces végétales et des animaux des tropiques vers les zones tempérées (Parmesan, 2006). Les propriétaires fonciers devraient être éduqués pour s’adapter aux changements dans l’utilisation de la terre à la suite du réchauffement climatique global, et, aussi, les insectes vivant aux tropiques commenceront leur migration vers le nord (d’après quelques sources, cette migration est déjà commencée).

Les études de l’U.S Institute of Public Health (Institut de la Sante Publique des Etats Unis), l’Agence pour la Protection de l’Environnement des Pays Bas, le Centre de Recherche et Développement de l’Inde et l’Organisation Mondiale de la Sante ont montré le lien entre le réchauffement climatique et des maladies. Des régions entières, qui dans le passée n’étaient pas touchées par malaria, fièvres typhoïde, filariose lymphatique, fièvre jaune, bilharziose et maladie du sommeil, risqueront un nombre de plus en plus grand d’infections, non seulement aux tropiques et dans les régions subtropicales, d’où les insectes qui portent ces maladies proviennent (le moustique, la mouche tsé-tsé), mais aussi, malheureusement, aux latitudes tempérées (Altizer et al., 2013).

Une troisième conséquence des changements climatiques est la disparition des glaciers montagneux et des glaciers de calotte. Les exemples sont le Kilimandjaro, dans l’Afrique, des portions des Andes, et même le Himalaya, en dépit des grandes altitudes qui leurs offrent, pour le moment, une certaine protection face au réchauffement qui se produit à leur base (Meehl et al., 2009). Les glaciers de calotte de l’Alaska sont aussi suivis, et la couche de glace qui couvre la Groenland se réduit avec un mètre par an, selon les dernières observations de NASA.

Les conséquences des changements climatiques dans les régions montagneuses apportent d’autres problèmes, comme, par exemple, la croissance du niveau de la mer, à cause de la disparition des glaciers. Un exemple peut nous édifier : les mers et golfes qui bordent l’Antarctique, et qui représentent 11% de sa surface, sont composés de nombreuses grottes, enfoncements et tunnels, crées par l’océan dans les glaciers qui couvrent les bordes du continent (Rott&Skvarca, 1996). Même si la disparition de ces cavernes en glace ne conduira pas à une grande croissance du niveau de l’eau, elle va changer le rapport entre l’eau fraiche et l’eau de mer, en affectant ainsi la circulation thermohaline (Williams et. al., 2010)

La perte de la glace en Antarctique est, en grande partie, une conséquence de la croissance des températures avec 2,5 dégrées pendant les derniers 50 ans dans la région péninsulaire du continent. Les études les plus importantes visent le glacier Larsen, qui a un âge de 11.000 ans. A la suite du réchauffement, la péninsule Antarctique subit une expansion sans pareil de la végétation, une réduction considérable de la quantité de glace et une perturbation ou cessation de l’existence des pingouins, y compris leur reproduction et alimentation (Rott & Skvarca, 1996).

L’Océan Planétaire est une véritable archive de preuves qui peuvent être utilisées dans les recherches sur l’impact des changements climatiques. A cause de sa qualité d’absorbant de l’excès de chaleur dans l’atmosphère, l’expansion thermique de l’océan est un indice important dans la prédiction de la croissance du niveau de la mer (Williams et. al., 2010). Pendant le dernier siècle, le niveau de l’océan s’est augmenté avec 10-20 cm, ce qui est 10 fois plus que toute la croissance pendant les derniers 3000 ans (***, 2011). Si nous considérons qu’une augmentation du niveau de la mer avec 30 cm provoquera une retraite des cotes avec 30 mètres, ce phénomène de croissance continuera d’affecter l’équilibre de l’océan jusqu’au 2100, même si les concentrations des gaz à effet de serre se stabiliseront.

L’Institut d’Océanographie de La Jolla, Californie, a maintenu, depuis 1916, l’évidence des températures océaniques, et, à nos jours, les hommes de science qui suivent ce paramètre sont arrivés à la conclusion que les plus grandes croissances de température se sont produites dans les profondeurs de plus de 300 mètres (Williams et al., 2010). A son tour, chaque modification des paramètres de l’Océan Planétaire produit des effets indirects sur le climat, à cause de l’importance colossale de l’eau océanique dans le système climatique général et aussi dans la circulation thermohaline, qui exerce une forte influence sur les conditions météorologiques dans la zone océanique, sur le littoral et aussi jusqu’à 1000 kilomètres à l’intérieur des continents (Strauss, 2013). En revanche, on a constaté que l’océan a attardé quelques effets du réchauffement climatique, par son absorption, pendant les derniers 100 ans, de l’excès de chaleur atmosphérique, en dépostant l’énergie thermique dans son intérieur (Meehl et al., 2009; Strauss, 2013).

Dernièrement, les changements climatiques au niveau global affecteront les deltas, les régions côtières baisses et les petites iles, qui sont déjà susceptibles devant les fluctuations des marées, les courants océaniques et les tempêtes qui frappent le littoral (Houghton & Woodwell, 1989). Il est évident que les populations insulaires de l‘Océan Pacifique et de l’Océan Indien seront les plus sévèrement affectées, parce que le réchauffement général du climat et les changements des caractéristiques de l’océan provoqueront un déséquilibre, peut-être définitif, dans les systèmes biogéographiques, qui conduira à une réduction de la biodiversité, une diminution des ressources d’eau fraiche et à l’évacuation de la population, dans le pire cas.

BIBLIOGRAPHIE

1. Altizer S, Ostfeld R.S, Johnson P.T., Kutz S, Harvell C.D., 2013, Climate change and infectious diseases: From evidence to a predictive framework, Dans Science, 341 (6145), 514-9
2. Christopherson, R.W., 2006, Geosystems. An introduction to physical geography, Pearson Prentice Hall, New Hersey, USA
3. Hansen, J., Makiko, S., Reto, R., 2012, Perception of climate change, Dans Proceedings of the National Academy of Sciences, 10.1073/pnas.1205276109. Consulté à ahttp://www.pnas.org/content/early/2012/07/30/1205276109.abstract
4. Houghton, R., Woodwell, G., 1989, Global climate change. Dans Scientific American, Aprilie, p.36
5. IPCC, 2001, Working Group I, Climate Change 2001. Dans The scientific basis, London, Cambridge Press
6. Karl, T.R., G.A. Meehl, T.C. Peterson, 2009, Global Climate Change Impacts in the United States. Cambridge, Cambridge University Press, United Kingdom
7. Meehl, G. A., Tebaldi, C., Walton, G., Easterling, D., McDaniel, L., 2009, Relative increase of record high maximum temperatures compared to record low minimum temperatures in the U.S., Dans Geophysical Research Letters,36, L23701.
8. Parmesan, C., 2006, Ecological and evolutionary responses to recent climate change, Dans Annual Review of Ecology Evolution and Systematics,37, 637669
9. Rott, H., Skvarca, T., 1996, Rapid collapse of northern Larsen Ice Shelf, Antarctica. Dans Science, 271, Februarie: 788
10. Tang, Q., X. Zhang, X. Yang, and J. A. Francis, 2013, Cold winter extremes in northern continents linked to Arctic sea ice loss. Dans Environmental Research Letters, 8, 014036
11. Strauss, B., 2013, Rapid accumulation of committed sea-level rise from global warming.  În Proceedings of the National Academy of Sciences. Consulté à http://assets.climatecentral.org/pdfs/Strauss-PNAS-2013-v2.pdf
12. Williams, P.D., Guilyardi, E., Madec, G., Gualdi, S., Scoccimarro, E., 2010, The role of mean ocean salinity in climate. Dans Dynamics of Atmospheres and Oceans, 49, p. 108-123
13. ***, 2011, Le rechauffement climatique. Dans Etudier.com, Consulté à http://www.etudier.com/dissertations/Le-R%C%A9chauffement-Climatiqye/206421.html
14. ***, Site officiel de l’ IPCC, http://www.ipcc.ch/
15. ***, 2011, National Research Council, National Security Implications of Climate Change for U.S. Naval Forces. Washington, DC: The National Academies Press

[1] En plus, à la suite de la troisième mission de l’IPCC en 2001, on est arrivé à la conclusion que, a fur et à mesure que les températures s’accroissent, la durée des neiges et du gel dans l’hémisphère de Nord se réduit, et, au Pôle Nord, on a constaté une réduction systématique de la persistance de la couche de glace pendant l’été et le printemps, avec une valeur de presque 43%.

Consecințele încălzirii climatice globale necontrolate includ nu numai ridicarea mediilor și maximelor termice, ci și schimbările în valorile precipitațiilor, ale umidității solului și ale caracteristicilor maselor de aer. Efectele cele mai grave se resimt asupra resurselor de hrană și ale biosferei în general. Terenurile cu monoculturi sunt cele mai delicate și mai susceptibile la schimbările temperaturii, umidității solului, irigațiilor, sau nutrienților din sol. Spre exemplu, umiditatea solului disponibilă în zonele temperate se estimează a scădea cu 10% în următorii 30 de ani și pentru a menține ecosistemele cel puțin la starea actuală, și așa degradată, sunt necesare o serie de lucrări hidroameliorative ce vizează în special resursele de apă (Parmesan, 2006).

O altă consecință a schimbărilor climatice a început a fi migrarea zonelor de vegetație naturală și plantată spre nord. Astfel, potrivit unor modele climatice corespunzătoare latitudinilor medii, regiunile climatice de vegetație naturală și agricolă ar putea să migreze spre poli cu 150 până la 500 km până la sfârșitul acestui secol (Christopherson, 2006). Pe lângă aceasta, modelele globale estimează că aproximativ 30% din păduri (cu variații regionale de 15% – 60%) vor suferi o redistribuție a speciilor vegetale și animale, din ce în ce mai mare de la tropice înspre zonele temperate (Parmesan, 2006). Deținătorii de terenuri va trebui să fie instruiți asupra modului de adaptare la noile schimbări în utilizarea terenurilor ca urmare a încălzirii globale, iar insectele de la latitudini mici își vor începe migrarea (după unele studii, deja au început) spre zone mai reci.

Studiile realizate de U.S. Institute of Public Health, Agenția Olandeză pentru Protecția Mediului, Centrul de Dezvoltare și Cercetare din India și Organizația Mondială a Sănătății au arătat că schimbările climatice reprezintă deja sursa a numeroase boli. Populații întregi, înainte neafectate de boli precum malaria, febra tifoidă, filariaza limfatică, febra galbenă, shistosomiaza și boala somnului, vor risca din ce în ce mai multe contaminări, nu numai la latitudinile tropicale și subtropicale, de unde provin insectele geneatoare (țânțarul anofel, musca tzetze, etc), dar din păcate și la latitudini temperate (Altizer et al., 2013).

O a treia consecință a schimbărilor climatice globale constă în topirea ghețarilor montani și de calotă[1]. Exemple în acest sens pot fi: Munții Kilimanjaro din Africa, anumite porțiuni din Munții Anzi, America de Sud, ba chiar și Munții Himalaya, in ciuda altitudinilor foarte mari care le conferă pentru moment un adăpost relativ față de încălzirea în regiunile de la baza lor (Meehl et al., 2009). Ghețarii de calotă din Alaska au fost și ei monitorizați, iar platoșa de gheață ce acoperă Geoenlanda își reduce înălțimea cu 1 m pe an, după ultimele cercetări ale NASA.

Consecințele schimbărilor climatice globale în zonele montane atrag după sine alte consecințe, cum ar fi creșterea nivelului mării ca urmare a topirii ghețarilor și a creșterii cantității de apă dulce provenită de pe continente. Un simplu exemplu poate fi sugestiv. Mările și golfurile ce mărginesc Antarctica și care constituie 11% din suprafața ei, sunt alcătuite din numeroase grote, intrânduri și tunele ”săpate” de apele Oceanului Sudic în ghețarii ce se desprind de pe continent sau chiar în cei ce îl mărginesc (Rott & Skvarca, 1996). Pierderea prin topire a acestor ”peșteri de gheață” din mările antarctice nu duc în mod semnificativ la creșterea nivelului apei, dar iau locul apei sărate de mare, care are un rol semnificativ în circulația termohalină (Williams et al., 2010). Pierderea gheții din Antarctica este în cea mai mare parte consecința creșterii de temperatură în zona peninsulară a continentului cu 2,5^oC în ultimii 50 de ani. Cercetările au fost realizate în principal asupra ghețarului Larsen, vechi de 11.000 de ani. Ca răspuns la creșterea temperaturilor, Peninsula Antarctica suportă o nemaintâlnită creștere a vegetației, o reducere considerabilă a maselor de gheață și o perturbare/ întrerupere a activităților de hrănire, cuibărire și eclozare a pinguinilor (Rott & Skvarca, 1996).

Oceanul Planetar s-a dovedit o adevărată carte cu dovezi ce pot fi folosite în cercetările asupra gradului de impact al schimbărilor climatice globale. Fiind un absorbant fidel al excesului de căldură atmosferic, expansiunea termică a masei oceanice se constituie într-un indicator util în predicția creșterii nivelului mărilor și oceanelor (Williams et al., 2010). În ultimul secol, nivelul mării a crescut cu 10-20 cm, de 10 ori mai mult decât în ultimii 3000 de ani (***, 2011). Dacă ne gândim că o creștere a nivelului mării cu doar 0,3 m atrage o retragere a țărmurilor cu aproximativ 30 m, aceste creșteri vor continua să apese asupra echilibrului masei oceanice până undeva în jurul anului 2100, chiar dacă concentrațiile gazelor cu efect de seră s-ar stabiliza.

Institutul de Oceanografie din La Jolla, California, a ținut din 1916 evidența temperaturii oceanice, iar în prezent, cercetătorii care s-au ocupat de caz au concluzionat că cele mai importante creșteri ale temperaturii s-au înregistrat la adâncimi mai mari de 300 m (Williams et al., 2010). La rândul său, orice schimbare asupra parametrilor de stare ai Oceanului Planetar, are efecte indirecte asupra vremii, datorită procentului covârșitor al apei oceanice pe Pământ și a rolului său major în sistemul climatic general și în circulația termohalină care influențează vremea atât în zona oceanică, cât și pe continente, în dreptul țărmurilor până la 1000 km depărtare (Strauss, 2013). Pe de altă parte, s-a constatat că Oceanul Planetar și-a pus amprenta și în mod direct asupra întârzierii unora dintre efectele schimbărilor climatice globale, în sensul că acesta a absorbit în ultimul secol mare parte din excesul de căldură atmosferică, ducând la stocarea energiei termice în interiorul său (Meehl et al., 2009; Strauss, 2013).

Nu în ultimul rând, schimbările climatice globale, în eventualitatea iminenței lor, vor afecta neîntârziat deltele, coastele joase și insulele mici, care depind de fluctuațiile dintre apele mari ale fluxurilor, de curenții oceanici și de furtunile ce se propagă spre țărmuri (Houghton & Woodwell, 1989). În mod evident, populațiile insulare din Oceanului Pacific și Oceanul Indian vor avea cel mai mult de suferit, deoarece încălzirea generală a vremii și modificările caracteristicilor oceanice vor dezechilibra, poate ireversibil, sistemele biogeografice, vor duce la diminuarea biodiversității, la reducerea resurselor de apă dulce și chiar la necesitatea evacuării rezidenților în unele cazuri.

BIBLIOGRAFIE

1. Altizer S, Ostfeld R.S, Johnson P.T., Kutz S, Harvell C.D., 2013, Climate change and infectious diseases: From evidence to a predictive framework, În Science, 341 (6145), 514-9
2. Christopherson, R.W., 2006, Geosystems. An introduction to physical geography, Pearson Prentice Hall, New Hersey, USA
3. Hansen, J., Makiko, S., Reto, R., 2012, Perception of climate change, În Proceedings of the National Academy of Sciences, 10.1073/pnas.1205276109. Disponibil la http://www.pnas.org/content/early/2012/07/30/1205276109.abstract
4. Houghton, R., Woodwell, G., 1989, Global climate change. În Scientific American, Aprilie, p.36
5. IPCC, 2001, Working Group I, Climate Change 2001. În The scientific basis, London, Cambridge Press
6. Karl, T.R., G.A. Meehl, T.C. Peterson, 2009, Global Climate Change Impacts in the United States. Cambridge, Cambridge University Press, United Kingdom
7. Meehl, G. A., Tebaldi, C., Walton, G., Easterling, D., McDaniel, L., 2009, Relative increase of record high maximum temperatures compared to record low minimum temperatures in the U.S., În Geophysical Research Letters, 36, L23701.
8. Parmesan, C., 2006, Ecological and evolutionary responses to recent climate change, În Annual Review of Ecology Evolution and Systematics, 37, 637669
9. Rott, H., Skvarca, T., 1996, Rapid collapse of northern Larsen Ice Shelf, Antarctica. În Science, 271, Februarie: 788
10. Tang, Q., X. Zhang, X. Yang, and J. A. Francis, 2013, Cold winter extremes in northern continents linked to Arctic sea ice loss. În Environmental Research Letters, 8, 014036
11. Strauss, B., 2013, Rapid accumulation of committed sea-level rise from global warming.  În Proceedings of the National Academy of Sciences. Disponibil la http://assets.climatecentral.org/pdfs/Strauss-PNAS-2013-v2.pdf
12. Williams, P.D., Guilyardi, E., Madec, G., Gualdi, S., Scoccimarro, E., 2010, The role of mean ocean salinity in climate. În Dynamics of Atmospheres and Oceans, 49, p. 108-123
13. ***, 2011, Le rechauffement climatique. În Etudier.com, Disponibil la http://www.etudier.com/dissertations/Le-R%C%A9chauffement-Climatiqye/206421.html
14. ***, Site-ul official al IPCC, http://www.ipcc.ch/
15. ***, 2011, National Research Council, National Security Implications of Climate Change for U.S. Naval Forces. Washington, DC: The National Academies Press

Temperaturi maxime record au dominat ultimele două decenii pentru stații atât continentale, cât și din largul oceanelor, și atât pentru regimul termic diurn, cât și cel nocturn. Spre exemplu, anul 1998 a fost cel mai cald an al tuturor timpurilor, 2002 a fost al doilea cel mai cald, iar următorul an, 2003, a fost al treilea cel mai cald, toți cei trei ani eclipsând valorile maxime record de până atunci, respectiv anii 1995 și 1997 (Houghton & Woodwell, 1989). Deși unii cercetători postulează a fi o pseudo-știință, acest fenomen al încălzirii globale, fie el eronat în unele privințe, este foarte important de înțeles pentru a putea da prilejul explicării unora dintre impacturile creșterii valorilor unor parametri climatici asupra sistemelor fizice geografice ale planetei (Hensen et al., 2012).

Există din ce în ce mai multe dovezi că procesul de încălzire globală observat încă de acum 50 de ani se datorează societății umane. Dintre acestea, este indiscutabil să nu amintim de migrarea zonelor climatice de la latitudini inferioare la cele superioare, accelerarea procesului de topire a ghețarilor, creșterea nivelului oceanelor și mărilor, toate acestea având loc în timp real, nicidecum fiind imaginate sau simulate în laboratoare pentru a da mai multă crezare ipotezelor științifice ale schimbărilor climatice/încălzirii climatice globale. Pentru aceste schimbări, oamenii de știință incrimează eliminarea unor cantități din ce în ce mai mari de dioxid de carbon, metan și multe alte gaze toxice acumulate în atmosferă din cauza activităților umane industriale.

Această nouă știință a încălzirii climatice globale a trezit atât interesul cercetătorilor, cât și al guvernelor, așa încât s-a ajuns la concluzia că numai printr-o unire a puterilor economice și politice ale fiecărui stat în parte, care a fost sau va fi afectat într-o anumită măsură de efectele schimbărilor climatice, se poate demara o acțiune colectivă pentru a reduce aceste efecte sau se poate conștientiza mai bine dimensiunea acestor schimbări. Astfel, s-a înființat Grupul interguvernamental de experți în evoluția climei, sau Intergovernmantal Panel on Climate Change (IPCC)[1], având ca principal obiectiv să determine lumea să înțeleagă riscul presupus de schimbările climatice determinate de activitățile umane (IPCC, 2001). Ca urmare, încă de la a treia adunare generală a grupului, s-a stabilit clar cine este responsabil de creșterea temperaturilor și a nivelului mărilor și oceanelor, și anume societatea umană. Tot atunci s-au realizat câteva scenarii ale evoluției climei, unul dintre acestea fiind numit ”recesiunea globală a ghețarilor montani” (Christopherson, 2006).

In urma multor cercetări reiese că societatea umană este cu adevărat responsabilă de prezența la valori ridicate a efectului de seră, existând un consens la nivel internațional asupra înregistrării celor mai ridicate temperaturi în ultimele două decenii, de când există o rețea meteorologică mondială (de circa 140 de ani).

Perspectiva paleoclimatologică nu a rămas fără căutare în rândurile specialiștilor, indicatorii acesteia (asupra calotelor de gheață, sedimentelor depuse în urma topirii ghețarilor, recifii coraligeni, metodele de determinare sporopolinice, metodele de cercetare a climei pe trecut prin dendrocronologie…etc) punând în evidență un proces de încălzire a climei în ultimii 600 de ani, dar mai ales o accelerare a lui în ultimii 20 de ani (Parmesan, 2006). Mai mult, s-a calculat că Pământul trece printr-o încălzire climatică fără precedent în ultimii 125.000 de ani, care se apropie în medie de 1^oC, rezultatele fiind bazate pe studierea calotelor de gheață antarctice (Parmesan, 2006; Hansen, 2012).

Spre detaliere, este necesar să precizăm faptul că aceste schimbări climatice din ultimele decenii se resimt diferit în funcție de latitudine (Karl et al., 2009). În acest sens, este de notat faptul că dacă la latitudinile temperate, creșterea de temperatură se situează sub 0,4^oC, în Groenlanda, Siberia și Peninsula Antarctică, s-a evidențiat o creștere de până la 3^oC (Tang et al., 2013). Studiile în aceste regiuni s-au dovedit a fi cheia deslușirii incertitudinilor privind fenomenul schimbărilor climatice globale, mărturie în acest sens stând decretarea perioadei 2007-2008 ca ”An Internațional Polar”, în care oamenii de știință au început să-și îndrepte atenția spre dovedirea diferențelor între așa-numitele ”fluctuații forțate” (cauzate de om) și ”fluctuații neforțate” (naturale).

Provocarea climatologilor în ceea ce privește elaborarea unor modele climatice constă în înțelegerea trendurilor climatice în nonlinearitatea și haosul ce descriu sistemul climatic natural actual (Christopherson, 2006)), sarcină ce ar putea fi asemănată cu cea a lucrului cu un calculator gigant, în care toate componentele climatice trebuie programate și interconectate. Astfel, folosind modele matematice inițial stabilite pentru realizarea prognozelor de vreme, oamenii de știință au dezvoltat un model climatic complex cunoscut sub denumirea de ”Model general de circulație” (GCM). La rândul lui, acesta operează cu mai multe submodele care iau în considerare atmosfera, apa oceanică, suprafața activă a uscatului, criosfera și biosfera. Cele mai sofisticate modele cuplează atmosfera și oceanul.