Specialiştii au în vedere mai multe caracteristici specifice: în primul rând, izolarea continentului, stabilitatea să tectonica, precum şi caracteristicile unice ale climatului. Astfel, continentul se afla în Oceanul Pacific, iar cea mai apropiată insula mai importantă se găseşte la 150 km distanţă (Noua Guinee). Din punct de vedere geologic, Australia este localizată în mijlocul plăcii tectoice australiene, ceea ce face că regiunea să fie mai stabilă. Climatul continentului este puternic influenţat de fenomenul El Niño, care determină prezenţa unor lungi perioade secetoase. Deşerturile (sunt 10, dintre care cele mai importante sunt Victoria, Tanami, Gibson şi Marele Deşert Nisipos) se suprapun peste o parte importantă a teritoriului: 1371000 km pătraţi sau 18% din suprafaţă. Însă peste 70% din teritoriu este clasificat ca arid sau semi-arid, ceea ce pune Australia pe locul 2 în topul celor mai uscate continente, după Antarctica.

În general, când vorbim despre fauna Australiei ne gândim automat la canguri – ceea ce este nepotrivit, având în vedere uriaşă biodiversitate existenta aici. Dovada este şi faptul că, anual, oamenii de ştiinţă descoperă numeroase specii. Ultima experienţa de acest gen a avut loc în iulie 2013, când oamenii de ştiinţă au aflat că diversitatea şerpilor australieni a fost extrem de subestimata şi că ar exista între 29 şi 35 de specii în plus faţă de cele 27 oficial recunoscute. Tot în iunie 2013 a fost descoperit pe Muntele Kaputar un limax roz…fosforescent, având o lungime de 20 cm, unic în lume. Dar aceste descoperiri interesante nu se limitează la uscat: în 2011, a fost descoperită o nouă specie de delfini în largul coastei Melbourne: delfinul Burrunan. 

Însă fauna „obişnuită” a Australiei impresionează la fel de mult. Continentul este cunoscut şi recunoscut pentru numărul important de monotreme şi marsupiale ce trăiesc aici. Două din cele 5 specii existente de monotreme – echidna şi ornitorincul – trăiesc în Australia. Cât despre marsupiale, continentul deţine recordul cu privire la numărul şi varietatea lor. Marsupialele carnivore includeau Tigrul Tasmanian, al cărui ultim reprezentant a murit în captivitate în 1936, precum şi Diavolul Tasmanian – care a devenit extinct pe continent acum cca 600 ani şi se găseşte în prezent doar în Tasmania. Oposumul, cangurul şi koala reprezintă poate cele mai cunoscute marsupiale australiene.

Continentul adăposteşte, însă, şi alte animale tipice : mamiferele placentale sunt mai puţin reprezentative şi mult mai recente decât marsupialele şi monotremele. Rozătoarele terestre şi liliecii (dintre care două genuri endemice) au apărut acum cca 15 milioane de ani, migrând, cel mai probabil, din Asia. Primul animal introdus de către om a fost câinele Dingo, acum cca 5000 de ani. Coloniştii şi-au adus animale pentru vânătoare, pentru companie ori hrana (vulpi, iepuri, diverse specii de ungulate, porci, pisici, cămile), care şi-au creat cu timpul populaţii sălbatice (sălbăticite). 

Ecosistemul australian a fost complet bulversat în momentul în care a început colonizarea continentului. Speciile străine au avut un efect devastator asupra echilibrului ecologic. Introducerea de animale precum iepuri, vite sau cai a determinat apariţia unui dezechilibru, întrucât acestea au intrat în competiţie cu ierbivorele native, făcând ca populaţiile acestora să atingă valori critice. Iepurii, în particular, aduşi de către primii colonişti, au produs un dezastru de neimaginat pentru acest continent. Utilizarea mixomatozei şi campaniile de vânătoare au ţinut sub control proliferarea acestor rozătoare,  al căror număr a depăşit în anumite ocazii 200 de milioane. Astăzi, o problemă similară este pusă de dromaderii de Afghanistan, care pun probleme în zonele deşertice şi semideşertice din centrul Australiei.

Australia deţine un veritabil record în ceea ce priveşte gradul de extincţie a mamiferelor: 50% dintre mamiferele care au dispărut la nivel global în ultimii 200 de ani trăiau aici.

Surse info: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. 

Surse foto: 1, 2, 3, 4, 5. 

Fiecare moneda are doua fete, de aceea nu voi omite cateva dintre implicatiile capturarii si stocarii dioxidului de carbon in oceane.

Cum ar fi modificarea pH-ului. Valorile normale ale acestui parametru in apa de la suprafata marilor si a oceanelor sunt cuprinse intre 8.0 – 8.2, scazand la 7.7 – 7.8 in apele de adancime. In unele medii tropicale, valorile pH-ului pot varia zilnic intre 7.3 – 9.5 ca rezultat al adaosului de materie biologica. Introducerea directa a unor cantitati mari de dioxid de carbon in apele de mare adancime poate modifica semnificant pH-ul mediului acvatic la nivel local.

Se anticipeaza si o inaltare a dioxidului de carbon liber in apele de suprafata. Mai mult, daca dioxidul de carbon contine impuritati precum oxizi de sulf si de azot, urme de metale si chimicale organice (ceea ce este foarte probabil, deoarece reprezinta un reziduu industrial) impactul asupra pH-ului va trebui reconsiderat.

Ecosistemele de mare adancime, mai ales in termeni ecologici, sunt foarte putin intelese, insa parerile ce le considerau omogene, putin populate si cu o biodiversitate redusa au fost puse sub semnul intrebarii de descoperirea coralilor de apa rece, a speciilor ce vietuiesc in fisurile hidrotermale sau pe muntii oceanici, etc.

Reducerea pH-ului pe o zona extinsa va avea probabil un impact apreciabil asupra organismelor acvatice, deoarece dioxidul de carbon produce scaderea pH-ului nu doar in apa in care este introdus, ci si in tesuturile si fluidele interne ale vietuitoarelor. Efectele pot fi acute si reprezentate de impacte metabolice si reproductive cronice. Se considera ca viata in apele de adancime ale oceanului a evoluat intr-un mediu stabil din punct de vedere al conditiilor fizico – chimice si poate fi slab pregatita pentru a se adapta sau pentru a preveni schimbarile aparute.

Pe langa cele descrise mai sus, numeroase vietuitoare marine au carapacea sau structura scheletica formata pe baza carbonatului de calciu. Acesta este dizolvat de dioxidul de carbon din apa. Prin urmare, coralii de la mare adancime si molustele bivalve, printre alte organisme, sunt vulnerabile. Datorita procesului de neutralizare a CO₂ in reactie cu sedimentele calcaroase pot avea loc schimbari si in fauna bentonica.

Daca parasim mediul acvatic si ne intoarcem pe uscat solutia oferita poarta numele de geosechestrare sau stocarea a carbonului in formatiuni geologice. Ca locuri de stocare au fost sugerate campurile petrolifere, campurile gazeifere, formatiunile saline, zacamintele de carbuni neexploatabile si formatiunile bazaltice subterane infiltrate cu apa sarata.

Uneori, CO₂ este injectat in campurile petrolifere aflate in declin, pentru cresterea recuperarii titeiului.  Aceasta este o optiune atractiva deoarece costurile de depozitare pot fi partial compensate prin vanzarea cantitatii suplimentare de titei extras. Dezavantajele campurilor petrolifere vechi sunt distributia lor geografica si capacitatea lor limitata, precum si faptul ca arderea ulterioara a petrolului suplimentar astfel recuperat va compensa in mare masura sau in totalitate reducerea emisiilor de CO₂.

Stratele neexploatabile de carbune pot fi utilizate pentru stocarea CO₂ , deoarece CO₂ se absoarbe la suprafata carbunelui. Totusi, fezabilitatea tehnica depinde de permeabilitatea stratului de carbune. În procesul de absorbtie carbunele elibereaza metanul adsorbit in prealabil, iar metanul poate fi recuperat.

Formatiunile salifere contin saraturi puternic mineralizate si pana in prezent nu s-a considerat ca ar putea aduce vreun beneficiu omului. Principalul avantaj al acviferelor saline este potentialul lor larg de stocare volumetrica si ocurenta lor frecventa, iar dezavanatajul major este faptul ca sunt putin cunoscute facand referire la campurile petrolifere.

In cazul siturilor de stocare geologica bine alese, proiectate si administrate, IPCC estimeaza ca CO₂ ar putea fi captat pentru o durata de milioane de ani, iar site-urile ar putea retine peste 99% din CO₂ injectat timp de peste 1.000 de ani.

Impactul potential al acestei solutii nu poate sa fie neglijat. Scurgeri din rezervoarele naturale de CO₂ si efectele produse au fost documentate. De exemplu impactul scurgerii CO₂ magmatic in S.U.A., Mammoth Mountain a fost asfixierea oamenilor in faza initiala si ulterior distrugerea a largi zone impadurite datorita concentratiilor ridicate de CO₂ din sol. In cazul stocarii CO₂ de provenienta antropogenica se pot introduce in subteran si alte gaze a caror scurgere trebuie luata in considerare in evaluarea impactului.

Un aspect ce a primit putina atentie este afectarea ecosistemelor ce se dezvolta in sol la adancimi mai mari. Investigarea coloniilor microbiale si a interactiunilor ecologice dintre acestea si alte organisme din sol este restransa. Luand in considerare posibila biomasa a acestor comunitati (bazat in mod simplu doar pe volumul habitatului pe care l-ar putea ocupa) estimarea consecintelor este greu de realizat.

Unele lucrari presupun ca sistemele microbiale formate la adancimi mari ale solului sunt definite de conditii fizico – chimice omogene ale mediului si ca viata microbiala este reaspandita in intreaga crusta terestra, incluzand sistemele cu temperaturi extreme. Functiile acestor comunitati sunt necunoscute, de aceea se poate afirma ca impactul asupra lor poate fi substantial, insa consecintele vor fi in cea mai mare parte neintelese.

Pentru a fi la curent cu cele mai noi articole scrise de redactorii Greenly Magazine, dar si de colaboratori, va invit sa va abonati la newsletter-ul revistei noastre.

Webografie:

Greenpeace – Paul Johnston, David Santillo, Carbon Capture and Sequestration: Potential Environmental Impacts

CO2club – Captarea si stocarea Co2

Surse foto:

http://jordinisip.com/illustration/editorial/new_scientist

http://homepages.abdn.ac.uk/nathist.museum/treasures/coral.php

http://climatelab.org/carbon_capture_and_storage