[…] Ercul Erculean,

Căpitan Râmlean

Îşi repede calul

De răsună malul

Ş-ajunge-ntr-un zbor

La stânca cu dor.

„ – Eşti fată din peatră

Să te văd odată!”

„ – Cum să es din peatră,

Că sunt goală toată

Şi mă tem de soare,

Nu m-a soarbe oare?”

„ – Să n-ai nici o frică,

Fată sălbăţică,

Că te-oi lua-n braţă,

Să mă prind la viaţă

Şi te-oi acoperi

Şi mi te-oi feri

De vânt şi de soare,

De-a lor sărutare.” […]

(„Erculean” – poezie culeasă de Vasile Alecsandri din zona Cerna – Herculane)

Acum câteva luni, dragi prieteni Greenly, am început o serie de articole despre ceea ce am numit eu „Paradisul meu”, adică despre staţiunea Băile Herculane şi împrejurimile ei. Prima oară am vizitat acele locuri binecuvântate de Dumnezeu acum 12 ani, în anul 2000, ulterior revenind ori de câte ori am avut prilejul, pentru a-mi încărca „bateriile” bietului trup muritor cu energie divină. Iubirea şi pasiunea pentru aceste meleaguri-miracol au făcut să le prezint şi în teza mea de doctorat.

Iată-mă ajunsă la partea a III-a a poveştii mele de iubire fără sfârşit. Multe s-au mai întâmplat din mai şi iunie, lunile când am prezentat primele episoade de iubire (le puteţi reciti aici şi aici). Şi, la fel cum s-a petrecut în viaţa Elisabetei, Împărăteasă a Austriei, Regină a Ungariei şi a Bohemiei (n. 1837, München – d. 1898, Geneva), îndrăgostită şi ea pe veci de Herculane, şi în cazul meu aceste luni mi-au reamintit că doar Natura – Creaţie a lui Dumnezeu este pentru totdeauna adevărată, Ea nenăscând decepţii, cum o facem noi, cei muritori. Din mai şi iunie încoace, lecţii de viaţă îmi repetă că dezamăgirile apar când ne amăgim şi că detaşarea este cea mai bună soluţie…Detaşarea nu este o lecţie facilă ci una dificilă, mai ales când este vorba de o pasiune…iar acum vorbesc de draga mea revistă Greenly, care presupune multă muncă. Voi face însă tot ce-mi stă în putinţă ca Greenly să supravieţuiască!

Revenind la „Paradisul” herculean, vă promiteam că voi prezenta traseele parcurse de mine în Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi şi, în episoade din viitorul mai îndepărtat, boli ce pot fi vindecate cu ajutorul darurilor Naturii, pe aceste tărâmuri binefăcătoare.

În acest articol, vă voi prezenta traseul ce pleacă din Băile Herculane şi ajunge la Crucea Albă şi Grota lui Şerban, pe Domogled. Trebuie să fac de la început o precizare importantă: intenţionez să vă vorbesc în această suită de articole DOAR despre traseele efectuate de mine. Sunt multe altele pe care nu le-am realizat şi pot doar spera că Domnul îmi va da forţă, timp şi sănătate să le parcurg în anii ce vin. Aş putea să le descriu „din cărţi”, dar nu vreau să fac acest lucru. Întotdeauna am avut convingerea că informaţiile oferite dintr-o experienţă de viaţă (şi nu una de lectură) aduc frumuseţe, autenticitate şi lasă o „amprentă” unică în sufletul cititorului.

1). Aşadar, pentru a ajunge la Crucea Albă, se pleacă de la Hotelul Cerna, mai precis din spatele lui, de pe strada Domogled, aflată mai sus de vestitul izvor de apă plată, unde lumea savurează lichidul dătător de viaţă şi sănătate. Se urmează traseul marcat cu cruce albastră. Dacă vă uitaţi spre Crucea Albă, din staţiune, pare imposibil să ajungem la ea. Din fericire, nu e aşa!

2). La capătul străzii Domogled, se află DN 67 D, drum naţional pe care mergem aproximativ 50 de metri în amonte, urmărind să descoperim cărăruia desprinsă din şosea, spre dreapta.

3). Urcăm pe aceasta alte câteva zeci de metri, apoi pe nişte trepte de beton şi ajungem în pădurea de fag.

4). Străbatem pădurea vreo 200 de metri, până întâlnim o potecă largă, numai bună de bătut cu piciorul…pardon, cu bocancii.

5). Iniţial, urcăm pe poteca largă, cu serpentine, „blândă” cu turiştii. Ulterior, ne întâmpină cu un „bun venit” subtil pinii negri bănăţeni iar traseul devine ceva mai dificil, urcuşul fiind pieptiş, printre calcare. Atenţie! Cei care au rău de înălţime nu trebuie să privească în jos! De altfel, eu nici nu le-aş recomanda să urce pe un asemenea traseu…Trebuie să vă spun că priveliştea se schimbă la fiecare „buclă” a serpentinei, fiind neasemuit de frumoasă, uneori tăindu-ne respiraţia! Se vede oraşul, surprins din diverse „unghiuri”, se pot admira Munţii Cernei şi Munţii Godeanu! Avem nevoie de aproximativ o oră şi jumătate să ajungem la cruce, aflată la o altitudine de 529 de metri. Încă o dată, atenţie: ne aflăm în plină rezervaţie naturală (Rezervaţia Domogled), deci lăsaţi totul neatins, indiferent dacă frumuseţea florilor vă îmbie la mai mult! Dacă faceţi un popas la cruce, cum de altfel mulţi turişti obişnuiesc, nu aruncaţi în urma dumneavoastră ambalaje, şerveţele, hârtii etc. Respectaţi natura şi toată frumuseţea oferită de ea! [Rezervaţia Naturală Domogled, din perimetrul Parcului Naţional Domogled – Valea Cernei, este o rezervaţie ştiinţifică mixtă, geologică, geografică (forme carstice, cascade etc), botanică (vegetaţie unică), forestieră (făgete), zoologică (lepidoptere etc), speologică, peisagistică. Are o suprafaţă de 2382,8 ha iar administrator este Romsilva – Administraţia Parcului Naţional Domogled-Valea Cernei .]

Traseul este unul dintre cele mai frumoase din Munţii Mehedinţi şi, putem chiar spune, de pe Valea Cernei! Până la Crucea Albă, vara, traseul este accesibil, însă iarna devine dificil, din cauza zăpezii şi a gheţii. Vă pot asigura, însă, că nu e imposibil! Cu bocanci şi cu…atenţie se poate urca şi iarna! Eu nu am urcat iarna, dar soţul meu – da! Şi nici unul din noi nu este alpinist…şi am trecut de multişor şi de 40 de ani! Vă recomand să vă încălţaţi şi vara cu bocanci, mai ales dacă intenţionaţi să nu vă opriţi la Crucea Albă şi să urcaţi mai departe.

Crucea Albă are şi o poveste: în timpul primului război mondial, un ofiţer din regimentul generalului Ioan Dragalina, ce călărea dinspre comuna Podeni spre Herculane, s-a prăbuşit în abisul Domogledului, odată cu un pod, ale cărui picioare fuseseră tăiate de inamici. Crucea este un omagiu adus memoriei acestui erou. O altă legendă a crucii spune că un tânăr din zonă, foarte îndrăgostit, a vrut să-şi impresioneze iubita şi să-i arate cât de mult o iubeşte prin cucerirea Domogledului. A fost, din păcate, foarte atras de peisaj şi…a păşit în gol, trecând în lumea de dincolo! Amândouă legendele se „sprijină” pe…IUBIRE! Iubirea de ţară şi neam sau iubirea pentru femeia inimii!

De la Crucea Albă, urmând traseul marcat cu banda galbenă, ajungem la Peştera lui Şerban sau Peştera de sub Şărban (numită aşa de la Vârful Şărban, aflat în apropiere, ce poartă numele unui fost haiduc). Este un traseu dificil, interzis iarna, desfăşurat pe o potecă abruptă numită „Poteca Pisicii” sau „Cărarea Pisicii”. Eu l-am făcut primăvara, fiind însoţită de soţul meu şi trebuie să vă mărturisesc că nici unul dintre turiştii care au poposit la Crucea Albă nu a vrut să ne însoţească. Şi nici pe traseu nu ne-am întâlnit cu vreun om…Pe traseu există multe porţiuni de grohotiş, care sporesc dificultatea urcuşului. Poteca are pantă accentuată şi este de multe ori îngustă. Însă şi în cazul acestei drumeţii, priveliştea e de vis, neputând fi uitată! De la cruce, se urcă între 30-45 de minute şi se ajunge la Peştera lui Şerban, de 86 metri lungime, aflată la 750 metri altitudine. Urmând mai departe traseul marcat cu banda galbenă, descoperiţi Domogledu Mic şi apoi Domogledu Mare. Eu nu am făcut acest traseu, dar vă pot spune (din relatările soţului meu, care l-a străbătut) că este foarte dificil, deseori urcând pe margini de prăpastie.

Până la următorul episod din povestea mea de iubire, vă doresc, dragi prieteni Greenly, drumeţii minunate, pe trasee sigure, parcurse cu multă grijă şi echipament adecvat! Aveţi grijă de voi!

Fotografii realizate de Vasile-Sorin Mănoiu şi Valentina-Mariana Mănoiu

Bibliografie:

1. Cristescu I. (1996), Miracolele Cernei. Herculane – Model turistic, Editura Hercules Friends, Drobeta Turnu Severin

2. Mănoiu Valentina-Mariana (2005), Structuri geoecologice specifice în depresiuni şi culoare de văi din Carpaţii Meridionali şi Subcarpaţii Getici. Interpretări comparative, Editura Printech, Bucureşti

3. Negrea Şt., Negrea Alexandrina (2002), Ad Aquas Herculi Sacras, Editura Timpul, Reşiţa

Exact acum o lună, dragi prieteni, am început să vă relatez o poveste de iubire pentru un…loc-miracol-paradis, cum l-am numit eu, şi vă invitam să descoperiţi despre ce „Paradis” este vorba (va puteţi reaminti, citind aici). Sunt convinsă că nu aţi avut probleme în rezolvarea acestei „ghicitori” şi v-aţi dat seama repede că am povestit despre staţiunea Băile Herculane.

Despre locul unde se spune că Hercules şi-ar fi vindecat durerile de la încheieturi, urmări fireşti ale numeroaselor sale încercări şi „munci”, s-au scris foarte multe cărţi, tratate, articole. Nu aş vrea să repet ce au scris alţi specialişti, nu aş vrea să plictisesc cu descrieri geografice obişnuite, ce pot fi întâlnite în diverse tratate, ci aş vrea SĂ VĂ ÎMPĂRTĂŞESC EMOŢII ŞI TRĂIRI, ale mele dar şi ale altora, declanşate de energia miraculoasă a acestui loc, care anul viitor, în 2013, va împlini 1860 de ani de existenţă neîntreruptă, dovedită de o inscripţie gravată pe un altar de calcar alb. Acesta a fost descoperit la Băile Herculane şi se află în prezent în muzeul local.

Am atât de multe să vă spun, dragii mei, încât mi-e teamă că nu voi găsi o ordine firească şi frumoasă a relatărilor! Intenţionez să vă povestesc despre traseele parcurse de mine în Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi, punctând pe alocuri frumuseţile întâlnite sau legende născute pe aceste tărâmuri de vis. Intenţionez să vă descriu ce boli pot fi vindecate în această staţiune cu aeroionizare negativă, regeneratoare pentru organism, bioenergizantă, sedativă şi biotrofică, dar şi cu ape termale sulfuroase (şi nu numai), venite din „laboratoarele” fierbinţi ale pământului, cu efecte curative, tămăduitoare. Însă acum aş vrea ca naraţiunea mea să aducă un omagiu unor oameni celebri, cu care am în comun un singur lucru..nu, nu m-am exprimat bine…nu este LUCRU, este cel mai frumos sentiment pe care-l poate trăi o fiinţă omenească, este IUBIREA!

Credeaţi că doar eu m-am îndrăgostit de „Paradisul” lui Hercules? Credeaţi că doar eu am trăit aici poate cel mai puternic sentiment de iubire, fără obiect, iubire necondiţionată? Cu care simţeam că pot să-i învălui pe toţi cei din jurul meu? Pe care simţeam că pot s-o „croiesc” sub forma celor mai desăvârşite veşminte, îmbrăcate de fiecare fiinţă din viaţa mea?  Nuuuuu, era şi este evident! Sunt sigură că mulţi dintre voi, dragii mei, aţi fost binecuvântaţi cu aceleaşi trăiri!…Şi sper să ni le împărtăşiţi şi nouă, cu deschidere, sinceritate, fără reţineri!  

Îndrăgostit de acest paradis terestru herculean, a fost şi Vasile Alecsandri (1821-1990), a cărui şedere în staţiune, în anul 1847, a avut ca scop, bineînţeles, tratamente vindecătoare. Dar cum bănuiţi, Alecsandri găseşte timpul necesar pentru a „mângâia” hârtia cu versurile sale minunate, ţâşnite din vârful peniţei, versuri închinate unei frumoase bucureştence (da-da, zâmbiţi, vă rog!) dar şi frumuseţii naturale magnifice a acestor locuri:

„În zadar vueşte Cerna şi se bate

De-a ei stânci măreţe, vechi, nestrămutate,

Şi-n cascade albe saltă pe-a lor sân…

Apa-i trecătoare, petrele rămân!

În zadar şi anii s-adun cu grăbire,

Trecând peste inimi ce-au gustat iubire!

Suvenirul dulce de-un minut slăvit

Printr-a vieţii valuri stă-n veci neclintit!”

(poezia „Pe un album”)

Oh, câtă dreptate avea bardul! Dulceaţa iubirii stă neclintită în sălaşul inimii, chiar dacă anii se rostogolesc nemilos peste noi! Vă spune o femeie veşnic îndrăgostită, de oameni şi natură!

În 1884, poetul revine la Herculane iar sosirea sa este considerată un mare eveniment, Alecsandri fiind foarte admirat şi iubit. Pe durata şederii sale, bardul din Mirceşti desfăşoară o bogată corespondenţă. Astfel, îi scria lui Titu Maiorescu că iniţial ar fi preferat să facă o cură în străinătate, dar ulterior a renunţat fiindcă, spunea el, „Băile lui Hercules sunt vestite în vindecarea reumatismelor.” În săptămânile petrecute în staţiune, a conceput şi proiectul dramei „Ovidiu”.

Staţiunea-minune l-a avut ca oaspete de seamă, între 8 şi 20 mai 1849, şi pe marele cărturar şi revoluţionar Nicolae Bălcescu (1819-1852).

Un alt poet vrăjit de frumuseţea acestor locuri, a fost George Coşbuc (1866-1918), venit la cură balneară. Sentimentele trăite de el aici au născut o poezie specială, interesantă, numită „Prin Mehadia”, din care redau câteva versuri:

„[…] Prin răcoarea mult-a nopţii îmi vedeam suflarea gurii.

Eu mergeam pe strâmta cale de sub marginea pădurii,

Obosit şi de mânie şi de drum îndelungat. […]

Dar pe culme sus, deodată, Doamne, tu, Părinte-al vieţii!

Când ieşii pe culmea goală în răcoarea dimineţii,

Sufletu-mi simţii deodată liber şi de-uimire plin:

Încetase-acum şi vântul, cerul scăpăra senin.

Iar în zarea limpezită ca un scut de aur luna

Sta pe piscul unui munte, roşiu aurind cununa

Muntelui, şi până-n vale ca şi ziua luminând. […]”  

Eu aş spune că frumuseţea şi energia misterioasă a locurilor au îndepărtat „vălul iluziei” trăite de poet, lăsând să se vadă limpede că „Părintele vieţii” este singurul ce ne poate lumina calea…dar este doar interpretarea mea personală…

Lucian Blaga (1895-1961), într-o primăvară petrecută la Băile Herculane, scrie poezia „Sălcii plângătoare”, un elogiu filosofic adus naturii, din care selectez următoarele stihuri:

„[…] Legenda spune că pe-aice

Euridice, fată tracă,

din iaduri şi-a mutat în sălcii –

a jale – părul lung şi verde.

Şi prind în palme ce mă pierde,

mătasea grea şi jalea verde.”

Şi Ion Minulescu (1881-1944) a poposit deseori la Herculane şi am ales următoarele versuri minunate, scrise de poet, despre râul Cerna:

„Peste fereastra mea –

De la hotel –

Mă cert mereu cu murmurul rebel

Al Cernei –

Apă binecuvântată

Ce-mi limpezeşte mintea tulburată

De tot ce nu se poate şti –

Ca-ntr-un etern „A fi sau a nu fi.”

Iată că şi Minulescu a găsit răspunsuri la întrebările şi frământările sale, în staţiunea cu energii benefice.

Deşi oamenii celebri care şi-au purtat paşii pe malurile herculeane ale Cernei au fost mulţi (Ionel Teodoreanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Nicolae Iorga etc), voi încheia cu cel care a fost poate „îndrăgostitul” staţiunii, scriitorul Mihail Sadoveanu (1880-1961), „Ceahlăul” literaturii naţionale. De ce l-am numit „îndrăgostit”? Fiindcă toate versurile scrise în Băile Herculane sunt de dragoste, fiind adresate unei misterioase făpturi feminine, a cărei frumuseţe este, de fapt,  o oglindă a frumuseţii naturii de pe Valea Cernei.

Când te doresc

Când te doresc, şi-i hotărât

Să nu te pot vedea decât în altă zi,

Timpul trece ca o salamandră pestriţă – galben şi negru –

Care se mişcă încet şi-ngheţat.

[…] Astăzi te-am văzut o clipă. Apoi,

Între mine şi tine s-a aşezat dihania vechimii.

[…] Aş vrea să ne regăsim undeva, departe, numai noi.

Între munţi, la Mehadia, unde ies din adânc

Izvoarele calde ale tainei pământului.

Acolo nimeni nu ne ştie, nimeni nu ne cunoaşte;

Când apărem în poieni, numai paserile dau veste singurătăţii

Că au sosit doi pământeni şi-şi duc în tăcere

Acea bucurie înaltă care-i mai tare decât moartea.

[…] Sosim şi noi în peisagiul iubirii, căutându-ne ora.

Tu zâmbeşti, te crezi biruitoare;

Pe când eu măsor miile de milenii ale salamandrei

Cu clipa amorului meu.

Post-scriptum  

Cum să-ţi explic cât mi-eşti de dragă?

Să-ţi spun că-n covru mă-ncălzesc gândind la tine?

Că simt pe buze gust de fragă

Şi-n trup mireasmă de verbine?

Ori să-ţi mărturisesc că-n cerul meu

Mă simt o clipă asemeni unui zeu

Când îţi bănuiesc din depărtare pasul,

Când intră-n mine ochiul tău şi glasul…

Când vii uşoară şi plutind şi te înclini

Şi mă pofteşti pe flori şi spini

Şi-mi dai zâmbind tristeţi şi bucurii,

O, nici atunci cât te iubesc nu ştii.

Căci s-a acumulat în mine totul ce-i

Neîmplinit în toţi strămoşii mei,

Tot ce-au lăsat să treacă în regres,

Ce n-au simţit şi ce n-au înţeles:

Flori, primăveri şi străluciri de astre,

Dulci exaltări a inimilor noastre.

Comoara asta eu o moştenesc

Şi-nfrigurat o cheltuiesc,

Ca un risipitor târziu. Şi-ţi închin ţie

Durerea asta ca pe-o bucurie.”

Dragi prieteni, vă închin vouă fericirea iubirii ca pe-o bucurie! Ne revedem şi regăsim luna viitoare în această poveste de iubire! Dar până atunci, cu toate că este o perioadă foarte solicitantă pentru profesori şi studenţi, deopotrivă, promit să revin cât de curând cu partea a II-a a seriei de articole despre meteorologie şi aviaţie.

Vă doresc iubiri împlinite şi împlinitoare!

Surse informaţii:

1. Cristescu I. (1996), Miracolele Cernei. Herculane – Model turistic, Editura Hercules Friends, Drobeta Turnu Severin

2. Mănoiu Valentina-Mariana (2005), Structuri geoecologice specifice în depresiuni şi culoare de văi din Carpaţii Meridionali şi Subcarpaţii Getici. Interpretări comparative, Editura Printech, Bucureşti

3. Opriş T. (1990), Plante unice în peisajul românesc, Editura Sport-Turism, Bucureşti