Descoperite ȋn anul 1989, de cǎtre profesorul John R. Winckler, de la University of Minnesota Physics,

mega-fulgerele (Sprite), sunt fulgere ce au ȋncǎrcǎturǎ de sute sau mii de ori mai mare decât cea a fulgerelor obişnuite. Sprite-urile se formeazǎ la o altitudine de 45-60 km şi, spre deosebire de fulgerele normale, acestea urcǎ, ȋn loc sǎ coboare, pânǎ la o altitudine de 100 km. De obicei, ele dureazǎ aproximativ o sutime de secundǎ, rar ajungând la o zecime de secundǎ.

Ȋn afarǎ de ȋntinderea pe verticalǎ, care poate ajunge la 50 de km, aceasta poate ajunge şi la mǎrimi mult mai mari pe orizontalǎ. Adesea, evenimentele despre care vorbim sunt formate din grupuri de foarte multe mega-fulgere, iar ȋntreg volumul unui astfel de grup poate ajunge la mii de km cubi.

Sprite-urile apar o datǎ cu fulgerele extrem de puternice.  Ele se formeazǎ deseori datoritǎ norilor  ȋncǎrcaṭi pozitiv. Chiar dacǎ Sprite-ul aratǎ destul de “solid” vǎzut cu ochiul liber, privit cu ajutorul telescopului, acesta este, de fapt, compus din mai multe canale subțiri. Conform imaginilor de pe camera cu luminǎ scǎzutǎ obṭinute pânǎ ȋn prezent, nu pare cǎ ramificaṭiile mega-fulgerelor ar atinge vârfurile norilor deasupra cǎrora se formeazǎ. Este posibil, totuşi, ca unele ramificaṭii sǎ atingǎ norii, dar oamenii de ştiinṭǎ nu pot dovedi ȋncǎ acest lucru. Singurul fapt care a fost dovedit este cǎ aceste mege-fulgere se formeazǎ deasupra norilor ȋncǎrcaṭi pozitiv, nu ȋn interiorul acestora.

Studiile aratǎ cǎ mega-fulgerele produc unde sonore de frecvențe extrem de joase, ȋn jur de 1 Hertz. Sub limita auzului uman, aceste valuri de infrasunete pot fi preluate de receptoare speciale la distanțe de sute de km de locul producerii, aceste emisii de infrasunete fiind o semnătură acusticǎ a sprite-urilor.

Cu excepția zonelor arctice şi antarctice, mega-fulgerele au fost observate pe toatǎ suprafața pǎmântului. Cel mai frecvent pot fi observate ȋn nord-vestul Mexicului, sudul Braziliei, Africa Centralǎ, Japonia, Peru, China şi Australia.

La fel ca fulgii de zǎpadǎ, nu existǎ douǎ Sprite-uri identice. Oamenii de ştiinṭǎ care le-au studiat la ȋnceput au fost uimiṭi de varietatea uimitoare de forme pe care le vedeau ȋn monitoare. Odata cu ȋnceperea clasificǎrilor acestor mega-fulgere, au aparut categorii cu nume precum : Carrot Sprite (Sprite Morcov), Angel Sprite (Sprite Ȋnger), Broccoli Sprite (Sprite Broccoli) şi A-Bombs Sprites. Sprite-urile subțiri, cu aspect columniform (numite C-Sprites acum), erau numite la ȋnceput Sprite-uri Dietetice (cine spunea cǎ oamenii de ştiinṭǎ nu au un simț al umorului bine dezvoltat?) de cǎtre cercetǎtorii din Minnesota şi California.

Presiunea la suprafața planetei Venus este de circa 200 de ori mai mare, iar pe Marte – de aproximativ 200 de ori mai mică decât pe Pământ. Diferența provine atât din cauza masei planetelor, cât mai ales din cea a temperaturii diferite, consecință a distanței față de Soare. Atmosfera de pe Venus și Marte este alcătuită din dioxid de carbon iar oxigenul are concentrații reduse sau se găsește numai în urme. În schimb, învelișul gazos al Pământului conține oxigen și azot în proporții însemnate, pe când cantitatea de dioxid de carbon este mică. Ultima coloană a tabelului conține valori interpolate pentru Pământ din compoziția atmosferei planetelor Venus și Marte, având în vedere masa și distanța de la Soare a Terrei. Valorile diferă mult de cele reale. Presiunea parțială a dioxidului de carbon este de o mie de ori mai mică, iar cea a oxigenului de o mie de ori mai mare decât cea calculată. O altă caracteristică a atmosferei noastre este proporția mare a azotului. Având în vedere caracteristicile fizico-chimice (temperatura, concentrația oxigenului, pH-ul oceanelor) ar fi normal ca azotul să fie prezent sub formă de ioni azotat în apele mărilor și a oceanelor. Se poate trage concluzia că atmosfera terestră este deosebită atât în comparație cu cea a planetelor învecinate, cât și având în vedere condițiile existente.

Pentru a explica formarea atmosferei, se pornește de la modelul planetei aflată în etapa de formare, când era un sistem trifazic. Particulele solide cu densitate mai mare se concentrau în apropierea nucleului, fiind înconjurate de componenți cu densități tot mai mici. Regiunile periferice erau formate din gaze. Această atmosferă primară era din hidrogen, heliu, metan, vapori de apă, amoniac și sulfură de hidrogen. În cazul planetelor cu masă medie, intensitatea câmpului gravitațional și temperatura aveau valori care au dus la disiparea majorității gazelor în spațiul cosmic. Totodată, valorile presiunii și ale temperaturii au permis condensarea unei părți a vaporilor de apă, restul reacționând cu componenții litosferei. Gravitația puternică a planetelor mari și temperatura scăzută au împiedicat fenomenul de disipare. Planetele de tip Jupiter au și în prezent un înveliș gazos format din hidrogen și heliu, în care norii sunt din cristale de amoniu. În final, atmosfera primară a dispărut în întregime, planetele interioare erau lipsite un timp de atmosferă iar condițiile erau asemănătoare cu cele de pe Lună, în momentul prezent. A urmat etapa de formare a unei atmosfere noi. Rolul cel mai important a revenit erupțiilor vulcanice și reacțiilor chimice din învelișul solid, care au avut ca și produse substanțe gazoase.

Scăderea concentrației de dioxid de carbon are două motive principale. La temperaturi mai mici de 300 ⁰C, acest gaz se transformă în carbonați, care se depun pe fundul oceanelor. Majoritatea dioxidului de carbon se regăsește azi sub formă legată, în depozitele de calcar și dolomită. În lipsa oceanelor, acest lucru nu s-a produs pe Marte și Venus. În al doilea rând, scăderea cantității de dioxid de carbon se datorează apariției și dezvoltării biosferei. Plantele verzi rețin dioxidul de carbon în timpul fotosintezei și eliberează oxigen. Ca urmare, pe parcursul erelor geologice, variațiile concentrației acestor două gaze sunt opuse.

Acum 3 miliarde de ani, nivelul de oxigen era 0,001 PAL (PAL = Present Atmospheric Level), adică de 1000 ori mai mic decât cel actual. Radiația ultravioletă ajungea până la suprafață, nu exista oxigen suficient pentru formarea stratului de ozon protector. Primele organisme vii (bacterii, alge) s-au dezvoltat în oceane, în zone în care apa avea adâncimi de 10 – 20 m. Aici mai pătrunde lumina necesară fotosintezei, însă stratul de apă absoarbe radiațiile ultraviolete. Din cauza fotosintezei, concentrația oxigenului a crescut în Cambrian, la sfârșitul Silurianului (cu 420 milioane de ani în urmă) atingând 0,1 PAL. Acest nivel a permis formarea stratului de ozon. Înălțimea la care se situează ozonul depinde de concentrația oxigenului. La început, se găsea în apropierea solului. La 0,1 PAL ajungea la 20 km înălțime, față de nivelul cu concentrația maximă de azi aflat între 40 și 50 km. Stratul de ozon absoarbe radiațiile ultraviolete, proces care eliberează căldură. A luat naștere stratosfera. Astfel, s-au limitat mișcările convective și precipitațiile asociate. Lipsa stratosferei, deci a inversiunii de temperatură din această zonă a atmosferei, permitea dezvoltarea pe verticală mult mai puternică a norilor Cumulonimbus, din care cădeau averse torențiale. Acest strat, care limitează scăderea temperaturii cu înălțimea, este unic, nu se regăsește nici pe Marte și nici pe Venus. După Silurian, vegetația abundentă a dus la creșterea în continuare a concentrației oxigenului, care în Carbonifer avea valori mai mari decât în prezent. Fluctuațiile ulterioare ale concentrației sunt urmări ale oxidării depunerilor aluvionare, respectiv eliberării oxigenului, ca urmare a subducției acestor depuneri în urma mișcărilor tectonice. Activitatea umană ar fi trebuit să scadă concentrația oxigenului cu 0,02%, prin arderea combustibililor fosili și restrângerea și distrugerea ecosistemelor. Totuși, valorile măsurate au rămas neschimbate. Această scădere relativ mică a fost împiedicată de capacitatea de autoreglare a biosferei.

O temă controversată este procentul ridicat de azot din aer. Majoritatea oamenilor de știință susțin că acest gaz provine din erupțiile vulcanice și s-a acumulat în timp, ajungând la nivelul actual. Această teorie este confirmată de activitatea vulcanică și concentrația similară cu cea de pe Venus. Alții sunt de părere că azotul ar fi trebuit să se oxideze în urma descărcărilor electrice într-un mediu bogat în oxigen. Oxizii de azot rezultați se dizolva în apă. Menținerea nivelului ridicat al acestui gaz s-ar datora evoluției biosferei. Circuitul azotului în natură trece și prin biosferă.  Această teorie momentan nu este suficient demonstrată.

Atmosfera este un sistem deschis, cu schimb de masă cu celelalte învelișuri ale Terrei; în interiorul ei se produc numeroase fenomene chimice. În prezent, modificări ale compoziției cu efect asupra vieții pot fi provocate de erupțiile vulcanice și de activitatea umană.

Bibliografie:

- Seller, W. D.: Physical Climatology. The University of Chicago.

- WMO: The physical Basis of Climate and Climate Modelling. GARP Publications.

- Dietrich, G. – Kalle, K. – Kraus, W. – Siedler, G.: Allgemaine Meerskunde, 3 Auflage.

Articol realizat de Gabriel Ticheru

Impactul asupra economiei s-a resimţit în special asupra companiilor aeriene, International Air Transport Association având pierderi totale de până la 1,3 miliarde de euro. De asemenea, importul şi exportul de fructe şi flori a fost grav afectat în ţarile din nordul şi nord-vestul Europei.

Erupţia vulcanului a eliberat în atmosferă dioxid de sulf (SO₂), ce poate afecta stratul de ozon şi poate duce la schimbări climatice pe termen scurt. Ajungând în atmosferă, în combinaţie cu particulele de apă, se produc ploile acide care afectează solul, apele, organismele, clădirile etc. Alături de dioxid de sulf, în atmosferă au mai fost eliberate aproximativ 0,15 milioane de tone de dioxid de carbon (CO₂). Acumularea de CO₂, împreună cu alţi compuşi, are drept urmare modificarea regimului de transfer al căldurii de la nivelul solului în atmosferă şi favorizează̆ efectul de seră.

O altă substanţă toxică emanată de erupţia vulcanului a fost fluorul (F). Fluorul de origine vulcanică are impact asupra sănătăţii umane, în special prin consumul de apă şi de vegetale contaminate. Contaminarea se poate datora acţiunii directe a acidului fluorhidric, a apei de ploaie ce a dizolvat acidul fluorhidric eliberat în atmosferă sau  acţiunii cenuşii vulcanice. În contact direct, expunerea pe perioadă scurtă la cantităţi reduse determină iritarea sistemului respirator, iar expunerea la cantităţi ridicate poate conduce la edem pulmonar.

Deşi au existat nenumărate mici cutremure în zilele şi săptămânile postmergătoare erupţiei, cercetătorii în vulcanologie din Marea Britanie au asigurat opinia publică că probabilitatea de a se declanşa încă o erupţie a vulcanului Guðnasteinn în următorii ani este foarte scăzută. Dacă în ceea ce priveşte pagubele economice se vorbeşte despre 30 de state afectate şi pierderi materiale de aproximativ 2,5 miliarde de euro, în privinţa pagubelor asupra mediului înconjurător…încă se lucrează la calcule.

Surse informaţii :

www.revista-informare.ro

http://suite101.com/article/the-eyjafjallajokull-volcano-in-southern-iceland-some-facts-a228279

http://tinyscience.wordpress.com/

http://opengis.unibuc.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=372:vulcanul-eyjafjallajokull&catid=39:noutati”catid=39:noutati

Surse imagini : 

http://www.fotopedia.com/items/flickr-4626832289

https://saccsiv.wordpress.com/category/vulcani/

http://uti.is/2010/04/under-the-volcano-the-source-of-the-ash/

• alimentare cu energie alternativa
• arhitectura propice captarii si utilizarii apei de ploaie
• un management corespunzator al apei uzate
• gradina (in care nu utilizezi chimicale); este la moda conceptul de “peisaj comestibil”- edible landscape
• materiale de constructie prietenoase cu mediul (care nu emit substante toxice, care nu provin din defrisarea unor zone protejate/vulnerabile, care sunt potrivite utilizarii pasive a energiei solare-vezi mai jos etc)

In acest articol voi descrie foarte pe scurt cateva metode de utilizare eco (economica, ecologica) a energiei solare. Prima categorie se refera la sistemele solare active (care vizeaza tehnologii special concepute pentru asa ceva), pe cand a doua categorie cuprinde sistemele solare pasive (mai precis cateva “trucuri” care se pot aplica in constructia unei case, pentru a realiza o incalzire buna).

Sisteme solare active

Celulele solare, cunoscute si sub denumirea de celule fotovoltaice (foton + voltaj), convertesc radiatia solara direct in electricitate. Efectul fotovoltaic (PV) a fost descoperit in anul 1954 in cadrul companiei Bell Telephone, cand s-a constatat ca siliconul (component al nisipului) dezvolta sarcina electrica in momentul expunerii la lumina solara. In prima etapa, celulele solare au fost folosite pentru a alimenta cu energie satelitii, dar si obiecte mici precum ceasuri sau calculatoare de buzunar. In prezent, mii de familii isi alimenteaza locuintele utilizand panouri solare.

Orientarea optima a panourilor solare este catre Sud, insa exista si dispozitive mai moderne, mobile, care “urmaresc” Soarele pe parcursul zilei, captand maximum de energie. Majoritatea celulelor solare contin silicon (sunt foarte eficiente; Fig. 1), insa exista si celule solare sub forma de film (foarte subtiri), confectionate din silicon amorf sau cadmiu telurit (Fig. 2). Cele mai noi tehnologii utilizeaza si alte materiale in afara de silicon, materiale inovatoare precum vopseluri solare sau plastic cu conductivitate ridicata. Alte celule de ultima generatie folosesc lentile sau oglinzi pentru a directiona lumina catre o bucata foarte mica de material fotovoltaic cu eficienta ridicata (www.nrel.gov).

Fig. 1. Panouri solare pe baza de silicon. Sursa foto: nrel.gov

Mai jos sunt cateva imagini cu panoul solar pe care il avem montat in curte (Fig. 3). Nu stiu prea multe despre el, dar ma voi interesa si poate va voi spune cum functioneaza in articolul viitor.

Sisteme solare pasive

Se refera la interacţiunea dintre radiaţia solara şi cladire, care nu necesita componente active. Cu alte cuvinte, prin respectarea unor principii de fizica in conceperea arhitecturii casei, se poate realiza un control eficient al repartitiei caldurii si al circulatiei aerului. In construirea unei locuinte durabile se tine cont de aspecte precum: materiale de constructie (care pot reflecta, transmite sau absorbi radiaţia solara, in functie de compozitie, culoare si grosime), orientarea si dimensiunea ferestrelor (Fig. 4), precum si unghiul in care radiaţia solara atinge suprafeţele (Fig. 5). Unghiul de incidenţa este important prin faptul ca determina cat de multa energie a radiaţiei solare poate fi captata sau reflectata de suprafaţa (http://www.kyotoinhome.info). Valoarea maxima este obtinuta cand radiaţia este perpendiculara pe suprafata respectiva.

Doua dintre cele mai utilizate “siretlicuri” de incalzire pasiva a casei sunt ferestrele de tip clerestory, precum si peretii  de tip Trombe. Ferestrele clerestory  constau intr-un rand de geamuri situate aproape de acoperis (Fig. 6, 7) si sunt utile in luminarea camerelor cu orientare Nord sau situate la etaje superioare.

Fig. 6. Fereastra clerestory. Sursa foto: smarthomes.org.nz

Fig. 7. Fereastra clrestory. Sursa foto: MIT OpenCourseWare

Un perete Trombe este un perete de culoare inchisa, care apeleaza la efectul de sera cu ajutorul unei sticle plasate la caţiva centimetri in faţa sa, pentru a forma un spaţiu cu aer. Exteriorul peretelui se incalzeşte de la soare, acesta incalzind la randul sau aerul dintre perete si sticla. Controlul caldurii (diferit pe timp de zi si de noapte) se realizeaza printr-un sistem de deschideri (Fig. 8), astfel incat peretele  ramane cald si dupa apus, oferind confort in interiorul locuinţei (http://www.kyotoinhome.info).

In concluzie, eu cred ca merita sa profitam de ceea ce ne ofera Jenica (si nu ma refer la cancerul de piele). Energia solara este Free Energy pentru toti. Tine de rabdarea, bunavointa si perspicacitatea noastra sa fim eco-logici si economici.

Aceasta a fost prima parte din colectia de articole “Sa va fie casa casa!” ;). Urmariti si categoria Viata Eco pentru articolele viitoare pe aceasta tema

Bibliografie

-          National Renewable Energy Laboratory http://www.nrel.gov
-          www.australiansustainablehomes.com.au
-          http://www.smarterhomes.org.nz
-          http://www.kyotoinhome.info

Astept cu interes comentariile voastre pe aceasta tema. De asemenea, pentru a fi la curent cu cele mai noi articole scrise de redactorii Greenly Magazine dar si de colaboratori, va invit sa va abonati la newsletter-ul revistei noastre! 

Culorile pe care le vedem pe cer nu sunt specifice atmosferei, deoarece aerul este incolor. Lumina soarelui este cea care schimba coloritul aerului, pictandu-l in culorile curcubeului sau, mai stiintific spus, in culorile spectrului vizibil.  Ochiul uman vede diferite culori in functie de frecventa (sau lungimea de unda) a luminii. Lumina reprezinta radiatie electromagnetica (unde electomagnetice) si este emisa si absorbita in mici “pachete” denumite fotoni. Fiecarei lungimi de unda ii corespunde tipul ei specific de foton, iar fotonii au culori diferite.

Cand o raza de lumina (o unda cu o anumita frecventa) loveste un obiect, se pot intampla lucruri diferite. Unda poate fi, in termeni largi, absorbita sau reflectata de obiect. In momentul in care un obiect reflecta lumina verde si absoarbe toata lumina cu alte frecvente fata de cea verde, culoarea lui va fi perceputa ca fiind indubitabil verde.

Sa nu uitam ca atmosfera este o mare gazoasa care contine o varietate de particule.  Dintre acestea cele mai comune sunt cele de oxigen si azot. Aceste particule reflecta mult mai bine lumina cu frecventa inalta (lungime de unda scurta), apoi o propaga zigzagat in toate directiile. Fenomenul poarta stiintific numele de impastiere. Imprastiere Rayleigh chiar.

Azotul si oxigenul din atmosfera imprastie cel mai usor lumina violet, urmata de lumina indigo, albastra, verde. Deci, in timp ce lumina alba (ROGVAIV) a Soarelui trece prin atmosfera, cea cu frecvente inalte este imprastiata de particulele atmosferice, in timp ce/iar cea cu frecvente joase (lungime de unda lunga) trece prin atmosfera fara ca directia de propagare catre suprafata terestra sa ii fie modificata. In concluzie, cerul este colorat in violet, indigo si albastru, insa ochiul uman este mult mai sensibil la lumina de culoare albastra. Acesta este motivul pentru care atunci cand privim spre cer acesta pare albastru.

Lumina soarelui cuprinde toate frecventele spectrului vizibil, dar acestea nu sunt la fel de intense. Galbenul este acela care predomina si astfel Soarele ne apare in aceasta culoare in cea mai mare parte a zilei.

Insa, catre sfarsitul zilei, Soarele isi schimba infatisarea treptat, iar cerul il imita. Si ajungem din nou la fenomenul de imprastiere a luminii. Calea pe care o parcurg razele solare pentru a ajunge la suprafata terestra se mareste fata de situatia in care astrul era sus pe cer, iar lumina intalneste din ce in ce mai multe particule gazoase.

Astfel, lumina cu frecventa inalta este imprastiata complet, fara a mai ajunge la ochiul uman si, de asemenea, cantitati din ce in ce mai mari de lumina galbena sunt imprastiate. Cu cat calea se mareste, cu atat imprastierea se muta catre culorile din partea stanga a spectrului vizibil, iar cerul devine galben, portocaliu, rosu.

Dar cerul nu devine rosu doar la asfintit, ci isi schimba “fata” si in functie de compozitia atmosferei. Daca aceasta este incarcata cu diverse particule (cum ar fi sulful), ce sunt eficiente in imprastierea nuantelor de rosu, roz etc, cerul va arata magnific (iar problemele de mediu vor fi serioase).

Sursa foto: Alex Din MD, My Opera, Weather Savvy

Gazele, ca tot ce reprezinta materie, sunt alcatuite din particule minuscule denumite atomi ce se leaga intre ele pentru a forma particule “un pic “ mai mari denumite molecule. Moleculele starii solide sunt grupate strans iar ca rezultat materia solida are forme bine definite. Moleculele starii lichide sunt legate una de alta, dar pot aluneca (pozitia lor se poate schimba una fata de alta), permitand lichidelor sa-si schimbe forma. Moleculele gazoase sunt separate una de cealalta si altfel se pot deplasa in toate directiile si pe orice distanta.

O modalitate nu tocmai stiintifica de descriere a atmosferei este aceea de a spune ca aceasta este aer. De vreme ce scriu acest lucru, ma voi dezice de intelesul formularii aer atmosferic. Atmosfera de astazi a Pamantului contine molecule diatomice de azot (nitrogen) (N₂) in proportie de aproape 78,2 %, molecule diatomice de oxigen (O₂) in proportie de 20,5 %, argon (Ar) – 0,92 %, dioxid de carbon (CO₂) – 0,03 %, ozon (O₃) si alte gaze [heliu (He), metan (CH₄), kripton (Kr), hidrogen (H₂), neon (Ne)], praf, fum, alte particule in suspensie, etc. Aerul pur este impalpabil, inodor si incolor.

Moleculele ce formeaza aerul se misca foarte rapid, cu aproximativ 488m/s si 1,75 km/h la temperatura camerei. Ca analogie, ne putem imagina o masa de biliard tridimensionala, pe care exista bile ce se misca si se ciocnesc una de alta in mod constant. Efectele acestei miscari a bilelor (moleculelor) reprezinta forta denumita presiune. O forta poate fi definita ca impingere sau tragere, presiunea aerului putand fi considerata impingere. Alt motiv pentru aparitia presiunii atmosferice, pe langa miscarea moleculelor de aer, il reprezinta greutatea aerului.

Atmosfera Pamantului apasa asupra tuturor formelor pe care le inconjoara, cum ar fi corpul uman. Intr-o zi obisnuita, la malul marii, presiunea care apasa asupra umerilor, capului, stomacului, picioarelor noastre etc. este de aproximativ 101 kiloPascali. Distribuita, reprezinta 6,7 kilograme ce apasa pe fiecare 2,54 cm² ai corpului uman. Si daca e asa, cum ajung plamanii nostrii sa reziste? Acestia sunt plini cu aer, iar aerul din interiorul lor exercita aceeasi presiune ca cea din afara, echilibrand situatia.

Presiunea aerului variaza, fiind diferita de la o zona a Pamantului la alta. Daca am pune o cantitate de aer intr-un borcan si l-am astupa cu un capac, moleculele de aer ar umple borcanul si s-ar izbi continuu de peretii acestuia, exercitand presiune din toate directiile. Daca am pune aceeasi cantitate de aer intr-un borcan mai mare presiunea din interiorul lui ar fi mai mica, deoarece moelculele sunt mai raspindite, iar suprafata de care se lovesc este mai mare.

In aceeasi maniera ne putem imagina functionarea atmosferei Pamintului. Aerul ce inconjoara Pamantul este retinut imprejurul planetei datorita fortei de gravitatie. Mai exact, o jumatate din totalitatea atmosferei (ca greutate a aerului) este mentinuta doar pana la altitudini de 5,49 km. Drept consecinta, presiunea aerului este mai mare la nivelul marii datorita greutatii aerului acumulat deasupra, care ajunge pana in spatiu. La o inaltime mai mare presiunea descreste, deoarece aerul de deasupra cantareste mai putin. Daca ati ajuns vreodata pe varful unui munte, ati observat ca este mai dificil sa respiri in acea zona, deoarece aerul este mai rarefiat si presiunea este mai mica.

Presiunea aerului nu variaza doar cu altitudinea. Ea se schimba zilnic in functie de temperatura. Putem verifica acest lucru folosind un balon, un frigider si o bucata de sfoara. Umflati balonul si masurati-i circumferinta cu o bucata de sfoara. Puneti balonul in frigider pentru cateva minute si masurati-l din nou. De data aceasta balonul va fi mai mic, deoarece moleculele de aer “racite” se misca mai incet fata de cele “incalzite” si exercita o presiune mai mica asupra peretilor balonului.

Astfel, presiunea aerului depinde si de temperatura, iar atmosfera Pamantului se contracta si se dilata zilnic in functie de modificarea acestui parametru. Aerul este incalzit de catre Soare in timpul zilei si se raceste in timpul noptii. Prezenta sau absenta norilor si a diferitelor suprafete (oceane, gheata, continente), de asemenea, influenteaza puternic incalzirea sau racirea atmosferei, ducand la o variatie importanta a temperaturii aerului in functie de zona.

Imprevizibil si extrem de interesant, aerul este indiscutabil esential existentei noastre. Ne este intru totul familiar, inconjurandu-ne si facand parte din corpul uman. Si totusi cit de multe stim despre el?