Este un organism hidrografic care-şi are cursul şi bazinul în cadrul Câmpiei Bucureştiului. Cei mai mulţi hidrologi consideră cursul Ciorogârlei o fostă albie a râului Dâmboviţa. La începutul secolului al XIX-lea, a fost regularizată printr-un canal, iar Dâmboviţa a intrat pe vechiul şi actualul ei curs.

Fig.1 Poziţia geografică în România şi în judeţ a bazinului hidrografic al râului Ciorogârla

Izvorul Ciorogârlei se consideră a fi în dreptul localităţii Brezoaele, punct aflat la o altitudine de 127 m. De aici şi până la vărsarea în Sabar, în dreptul localităţilor Măgurele şi Jilava, ea are o lungime de 127 km. Punctul de confluenţă se află la 62 m altitudine. Albia minoră, săpată în formaţiunile de vârstă holocenă, permite scurgerea unui debit însemnat de apă, deoarece prin canalul Brezoaiele se deversează surplusul din Dâmboviţa. Panta medie a râului este de 1‰, iar gradul de sinuozitate este foarte accentuat (1,51). Cumpăna de apă are o altitudine  medie de 98 m şi delimitează o suprafaţă bazinală de 149 km².

Fig.2. Râul Ciorogârla

În această lucrare, am insistat pe exemplul localităților Bragadiru, Domnești și Măgurele, care se localizează pe cursul inferior al râului Ciorogârla. Orașul Bragadiru are 14410 locuitori, 4914 gospodării, deci un număr mediu de persoane pe gospodărie de 2,93. Comuna Domnești are 8200 locuitori și 2445 gospodării, cu un număr mediu de persoane pe gospodărie de 3,35. Orașul Măgurele are 10567 locuitori, grupați în 3376 gospodării, cu un număr mediu de locuitori pe gospodărie de 3,02.

In oraşul Bragadiru, populaţia activează preponderent în construcţii (36% din populaţie), comerţ (10%), agricultură (2%), iar restul se încadrează în alte activităţi. În comuna Domneşti, 40% din populaţie activează în construcţii, 15% în comerţ, 10% în agricultură, iar restul în alte activităţi. În oraşul Măgurele, activităţile neagricole atrag 80% din totalul populaţiei, iar restul de 20% din populație lucrează în agricultura. Aici se remarcă Institutul de Fizică Atomică, Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Fizica Pământului şi Măgurele Science Park conform Primăriei Bragadiru.

Alimentarea cu apă:

Comuna Bragadiru

- Alimentare cu apă: 8 Foraje cu H = 165 ÷ 175 m

- Gospodăria de apă:  – Stație dezinfectare cu clor + bazin neutralizare clor

- 2 rezervoare metalice de înmagazinare (V = 500 mc și respectiv 1000 mc)

- 1 stație pompare

- Rețea aducțiune + rețea distribuție

- Rețea de canalizare și stație de epurare (ce preia și localitatea Cornetu) cu evacuare în râul Sabar.

Comuna Domnești (cu sat Teghes)

- Alimentare cu apă: 5 Foraje cu H = 170 m

- Gospodăria de apă:  – Stație clorinare + tratare

- Rezervor metalic înmagazinare (V = 1000 mc)

- 1 stație pompare

- Rețea aducțiune + rețea distribuție

- Rețea de canalizare cu 12 stații de pompare, cu stație de epurare ICEAS (nitrificare/denitrificare biologică) și evacuare în râul Argeș. Statia de epurare ICEAS este comună pentru localitățile Ciorogarla și Domnești.

Orașul Măgurele

- Alimentare cu apă: 12 Foraje cu H = 40 ÷ 175 m (cu 4 foraje în conservare)

- Gospodăria de apă:  – Stație clorinare

- Rezervor înmagazinare din beton (V = 3.500 mc)

- Grup pompare

- Rețea aducțiune + rețea distribuție

- Rețea de canalizare și stație de epurare mecano – biologică pe malul stâng al râului Ciorogârla, cu evacuare în râul Ciorogârla.

Comuna Ciorogârla (cu sat Darvari)

- Alimentare cu apă: 3 Foraje cu H = 190 m

- Gospodăria de apă :  – Stație clorinare
Rezervor metalic înmagazinare (V = 600 mc)
Stație pompare

- Rețea aducțiune + rețea distribuție

- Rețea de canalizare cu 5 stații de pompare, cu stație de epurare ICEAS (nitrificare/denitrificare biologică) și evacuare în râul Argeș. Stația de epurare ICEAS este comună pentru localitățile Ciorogârla și Domnești).

Din punct de vedere al tratării apei la Bragadiru, Domnești, Măgurele și Ciorogârla, calitatea apei este corespunzătoare şi populaţia a fost informată prin autoritatea public locală că apa poate fi folosită pentru băut, prepararea hranei şi alte scopuri casnice.

Având în vedere acest aspect, compania Apă – Canal Ilfov susține că, potrivit Legii 458/2002, apa potabilă trebuie să fie sanogenă, curată și lipsită de microorganisme, paraziţi sau substanţe care, prin număr sau concentraţie, pot constitui un pericol potenţial pentru sănătatea umană.

Râul Ciorogârla, în aval de Bragadiru, prezintă un miros neplăcut ca urmare a deversării apelor uzate utilizate în procesele tehnologice la fabricile de bere şi margarină.

Concluzii

Pricipala sursă de alimentare cu apă a oamenilor este cea subterană.

Oamenii din teritoriul analizat beneficiază de apă potabilă pentru diferite scopuri, potrivit Apă Canal-Ilfov.

Bibliografie:

1. ABAAV (2015), Planul de management al riscului la inundatii, Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea, Pitești

2. Aqua Proiect (2008), Clinceni.doc, Atelier A4-SHMAPN

3. Bărbărie M. (2017), Viituri, inundatii si gestiunea lor. Studii de caz pe cursul inferior al râului Ciorogârla, lucrare de licenta

4.Viitorul Ilfovean (2014), Apele din Ilfov un pic mai curate, http://www.viitorulilfovean.ro/apele-din-ilfov-un-pic-mai-curate/

5.https://www.researchgate.net/profile/Octavian_Cocos/publication/294393113_Reteaua_hidrografica_din_zona_orasului_Bucuresti/links/56c04d8a08aee5caccf569b0/Reteaua-hidrografica-din-zona-orasului-Bucuresti.pdf

Articol realizat de Bărbărie Manuela-Raluca, anul II Master CRA, Facultatea de Geografie

„- Regret că am fost strein la ’66 şi nu am putut muta capitala regatului de la Bucureşti la Ploieşti.

- Ne mulţumim, Sire, ca în loc de capitala politică a ţării, oraşul Ploieşti să devină capitala industrială.” (Primarul  ploieştean Gh. Dobrescu în audienţă la regele Carol I.)

Acum aproximativ o lună, am început o corespondenţă frumoasă cu un cititor Greenly, domnul inginer Ioan Donca, din Ploieşti. Dumnealui ne-a relatat despre intenţia de a înscrie Uzina de apă Crângul lui Bot din Ploieşti pe lista Monumentelor de patrimoniu industrial şi, în acelaşi timp, de a înfiinţa aici o şcoală de vară cu tematică de mediu, ecologie, protecţia apei, dorind să dea posibilitatea unor tineri entuziaşti  de a participa cu lucrări ştiinţifice, din domeniile amintite, la evenimentele ce se vor putea organiza în acest cadru.  

Ideea domnului inginer Donca ni s-a părut foarte frumoasă şi i-am răspuns, cu drag şi respect, că-l vom sprijini cu tot ce putem şi că vom face cunoscute publicului proiectele dumnealui. Între timp, domnul inginer ne-a informat că propunerea de “şcoală de vară” în spaţiile din fosta Uzină de apă a Ploieştiului a fost deja adresată factorilor locali de decizie, având suport logistic şi financiar. 

Aşadar, în continuare, vă prezentăm frumoasele iniţiative ale domnului Donca, aşa cum le-am primit de la dumnealui, intervenind în text în foarte mică măsură. O singura observaţie şi sugestie aş îndrăzni să-i fac domnului inginer, cu tot respectul meu: şcoala de vară să poarte numele unui inginer român, dacă se poate prahovean! Am avut şi avem specialişti atât de buni, în foarte multe domenii!! Nu-i contest meritele inginerului britanic Sir William Heerlein Lindley, totuşi suntem în România…

&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&

La 31 mai 2003, s-au împlinit 100 de ani de când Primăria oraşului Ploieşti a semnat cu inginerul britanic Sir William Heerlein Lindley (1853-1917) contractul privind prospecţiunile, proiectul şi execuţia lucrărilor de alimentare cu apă a oraşului, lucrările demarând efectiv pe 1 iulie 1903.

În urma derulării contractului amintit, a fost realizat complexul de construcţii şi instalaţii de la Crângul lui Bot, precum şi primii zeci de kilometri din reţeaua de transport şi distribuţie a apei în oraş.

Acelaşi autor a realizat şi proiectele canalizării şi instalaţiilor de purificare a apei uzate, precum şi primul proiect de sistematizare a tramei stradale.

Sir William Heerlein Lindley, împreună cu tatăl său, William Lindley (1808-1900), au fost, pe parcursul a peste un secol, cei mai cunoscuţi ingineri civili de pe vechiul continent. Au realizat lucrări edilitare sau de arhitectură în zeci de oraşe din Europa Centrală şi de Est, printre care majoritatea capitalelor, la care se adaugă, în România, Galaţi, Piteşti, Iaşi, Craiova şi Ploieşti.

Ploieşti este singurul dintre aceste oraşe, în care s-a sărbătorit acest centenar chiar în anul în care s-au împlinit şi 150 de ani de la naşterea celui pe care primarul din acea epocă al Vienei îl numea „cel mai mare hidrolog mondial”.

Pentru merite deosebite, i s-a acordat lui Lindley titlul de Sir, iar numele lui este purtat de  străzi şi bulevarde din multe oraşe europene, unele municipalităţi declarându-l cetăţean de onoare, lucrările fiindu-i incluse în patrimoniul industrial.

În Varşovia, Praga, Budapesta, Wurzburg, funcţionează muzee tehnice dedicate lui Sir William Heerlein Lindley, considerându-se un privilegiu menţinerea unor lucrări concepute şi realizate sub conducerea lui.

Oraşul Ploieşti, cunoscut în trecut pentru numărul mare de izvoare şi pentru adâncimea mică la care se putea găsi apa, nu şi-a pus multă vreme această problemă. De altfel, cumpenele fântânilor erau, acum două secole, o emblemă a oraşului.

În 1875, arhitectul braşovean Cristian Kertsch a realizat un proiect privind aprovizionarea cu apă potabilă, dar orăşenii nu i-au înţeles importanţa.

Abia după aproape 20 de ani, solicitărilor negustorilor, dar şi necesitaţilor de igienizare, li se răspunde de către primarul D. D. Hariton, prin însărcinarea consilierului N. C. Săruleanu cu studierea variantelor de alimentare cu apă.

În raportul depus de acesta, la 10 ianuarie 1873, se propunea realizarea unor puţuri în zona de nord a oraşului şi construcţia unui castel de apă în bariera Câmpina.

Pentru realizarea documentaţiilor se oferă inginerul N.C. Botea, dar lucrările sunt încredinţate inginerului Charles Chaigneaux, care întocmeşte şi proiectul rectificării şi adâncirii albiei Dâmbului.

Dificultăţile financiare prin care trecea municipalitatea au împiedicat însă realizarea proiectului.

După încă doi ani, primarul Gh. Gh. lonescu, consultând specialişti romani (Elie Radu, Gh. Cobălcescu), decide încredinţarea lucrărilor de prospecţiuni, proiectare şi conducere a lucrărilor de execuţie, inginerului britanic Sir Wiliam Heerlein Lindley, la vremea aceea stabilit în Germania, la Frankfurt pe Main.

Cine era acesta ne-o spun documentele vremii: fiu al nu mai puţin celebrului W. Lindley, cel care timp de peste 60 de ani a supervizat majoritatea lucrărilor edilitare efectuate în secolul al XIX-lea în Europa, W. H. Lindley şi-a desfăşurat activitatea în Germania, unde, în calitate de inginer şef al uzinelor de apa din Frankfurt pe Main, a contribuit la elaborarea proiectelor din domeniu în peste 48 de oraşe din Prusia, dar şi din Imperiul Austro-ungar şi Rusia, printre care multe fiind capitale: Viena, Praga, Varşovia, Bratislava, Budapesta, Moscova, Sankt Petersburg, Baku, Tbilisi, Bucureşti, Belgrad, Amsterdam, Kaunas.

Membru în numeroase societăţi de profil, al comisiilor de standardizare, de regularizare a Dunării, premiat la numeroase expoziţii din Europa şi SUA, el a poposit şi în România, unde a fost consultat la rezolvarea unor probleme de specialitate.

La 31 mai 1903, este aprobat în Consiliul Comunal contractul cu W. H. Lindley, iar la 30 iulie 1903, lucrările de prospecţiuni încep efectiv, termenul de predare fiind fixat la 31 octombrie 1905, iar inaugurarea fiind făcută la 31 octombrie 1910.

Deşi tehnicienii autohtoni găsiseră ca surse utilizabile pentru oraş numai câteva izvoare din Tătărani şi Ghighiu, care nu puteau furniza un debit mai mare de 4.000 mc/24 h, prospecţiunile lui Lindley au găsit nu mai puţin de 66 de izvoare în jurul Ploieştiului (Stănceşti, Târgşorul Vechi, Pantelimon, Ghighiu, Tătărani). În 1904 – an secetos – ele puteau debita până la 60.000 mc/24h, cantitate suficientă pentru nevoile unui oraş cu 4-500.000 de locuitori (potrivit necesitaţilor vremii).

Aceste sondaje au fost efectuate pe o mare suprafaţă dintre Prahova şi Teleajen, iar rezultatele i-au permis lui Lindley să localizeze zona cea mai favorabilă amplasării puţurilor în pădurea de la Crângul lui Bot, unde apele se adună ca într-o “oală” subterană, fiind şi cea mai bună din punct de vedere calitativ. EI a propus, iar Consiliul Comunal a aprobat, cumpărarea a 150-200 ha de  pădure din Crângul lui Bot, pentru foraje şi uzina de apă.

Aici a fost construit şi inaugurat, la 3 octombrie 1910, complexul de construcţii şi instalaţii cunoscut sub numele de “uzina de apă Crângul lui Bot”.

Complexul de la Crângul lui Bot era alcătuit din trei puţuri de captare a apei, un puţ central destinat instalaţiilor, sala maşinilor, un turn cu  rezervor pentru petrol, un post de transformare, casa pentru personalul de exploatare, un rezervor de 10.000 mc şi instalaţiile aferente.

Primele trei puţuri extrăgeau apa chiar din acea „oală”, având fiecare debite ce nu au scăzut niciodată sub 200 mc/h şi nu au mai fost atinse de restul forajelor efectuate în următorii 100 de ani.                                

Pentru protecţia puţurilor au fost construite clădiri circulare, dintre care cea mai mare, a puţului central, cu adâncime de cca. 80 m, are dublu acces, unul la nivelul terenului şi cel de al doilea la nivelul tunelului de legătură cu sala maşinilor.

Accesul la pompele din puţul central se face pe o scară elicoidală din beton armat, cu trepte încastrate în zidăria de cărămidă.

Soluţiile originale de aspirare a apei cu ajutorul pompelor de vid şi reducerea turaţiei motoarelor în funcţie de nivelul apelor din rezervor, ca şi cele constructive pentru realizarea puţului central, au constituit premiere în lucrările hidrotehnice din Europa.

Pentru scoaterea  apei era folosit sistemul de pompe cu vid (pompe Ingersol-Rand) şi pompe centrifuge verticale (pompe Schulzer şi motoare Brown-Boveri), care au funcţionat neîntrerupt timp de 75 de ani. 

Între puţul central şi sala maşinilor există un tunel de legătură. Există asemenea tuneluri şi între puţul central şi cele trei puţuri de captare a apei. Sistemul constructiv pentru toate componentele ansamblului este zidăria de cărămidă de cca. 1 m grosime, păstrată în stare excepţională, în ciuda celor două războaie şi două cutremure majore prin care a trecut.

În interiorul sălii maşinilor, mai pot fi văzute o pompă de vid, podul rulant, tabloul electric şi centrala telefonică. Pompa de vid poate fi repusă în funcţiune, celelalte sunt utilizate şi în prezent.

Mai trebuie amintit şi faptul că, deşi la acea vreme oraşul număra aproape 60.000 de locuitori, Lindley a dimensionat reţelele de canalizare pentru o populaţie de 250.000 de locuitori (populaţia actuală a Ploieştiului).

Tot el a realizat şi primul plan de sistematizare a reţelei stradale, gândită atunci sub forma a trei bulevarde inelare, legate prin altele dispuse radial, ce asigurau şi penetrările în oraş. Din acest plan, s-au realizat numai porţiuni – inelul III şi inelul II (Eroilor – Torcători). În acest plan se prevedea şi un pasaj subteran de subtraversare a căilor ferate în zona de sud a oraşului.

La ora actuala, deşi subiectului apă îi sunt dedicate biblioteci întregi, doar puţine oraşe din lume au muzee dedicate celui mai răspândit element din natură.

Includerea pe lista monumentelor, conform Legii 422/2001 şi amenajarea unei expoziţii -muzeu în complexul de la Crângul lui Bot, în conditiile Legii 311/2003, ar putea însemna un nou punct de atracţie pe harta judeţului, dar şi îndeplinirea unei datorii de onoare faţă de înaintaşii noştri.

În acelaşi timp, organizarea în cadrul acestui complex a unei şcoli de vară, unde să fie abordate teme din domeniul apei, mediului  şi ecologiei, la care să participe elevi şi studenţi, dar şi personalităţi din domeniu, primari si preşedinţi de Consilii Judeţene, ar trezi un real interes in rândul acestora, dar şi al locuitorilor.

Sursă informaţii:

Inginer Ioan Donca, Ploieşti

Sursă fotografii:

http://muzeulvirtualalapeiploiesti.blogspot.ro/2010/