Studiul de față se bazează pe declarațiile bunicului meu, Constantin Moroșanu, fost primar al comunei Ostroveni, 1968-1985 și are ca punct de plecare ideea că milioane de oameni își procură hrana prin cultivarea pământului prin intermediul utilizării fertilizatorilor, dar aproape niciodată costul environmental nu este luat în calcul. Așa că, prin ce metode putem să ”hrănim lumea” și totodată să susținem suportul de mediu care ne oferă această hrană?
Gabriela Moroșanu: Care au fost schimbările produse în practicarea agriculturii în sudul județului Dolj în ultimele două decenii?
Constantin Moroșanu: Agricultura practicată în această regiune este în bună măsură tradiţională, puţine schimbări survenind de-a lungul timpului. Peisajul de aici este dominat de păşuni şi păduri de foioase, terenurile arabile fiind mici ca dimensiuni şi răspândite pe suprafeţele întinse de vegetaţie nativă…
G.M.: Cum resimțiți în general modificările asupra mediului și, mai precis asupra capacității ecosistemelor agricole de a susține o agricultură la același nivel ca înainte?
C.M.: Efectele negative ale omului asupra biodiversităţii sunt deocamdată, din punct de vedere statistic, substanţial reduse în general în Europa de Est faţă de cea de Vest. Pe de altă parte, această regiune culturală tradiţională, şi în consecinţă şi biodiversitatea ei unică ar putea să dispară în viitorul apropiat, dacă va fi intensificată exploatarea terenurilor. O problemă la fel de mare pentru ecosistemele agricole a fost și continuă să fie lipsa unei coeziuni între proiectele de realizare a infrastructurii și de extindere a localităților cu modul defectuos de implementare a lor, pe de-o parte, nerespectând termenele, iar pe de alta, neținând cont de permisivitatea elementelor naturale, punând la risc modul sau mecanismul lor normal de funcționare.
G.M.: Considerați că intruziunea factorului uman în teritoriu a afectat peisajul agricol și în zona din sudul județului Dolj, pe care ați avut-o în grijă în anii în care ați funcționat ca primar al Comunei Ostroveni…care ar fi principalele efecte?
C.M.: Urmarea va fi fragmentarea peisajului şi deteriorarea generală a habitatelor rămase. Experții trebuie să pledeze pentru găsirea unui echilibru între dorinţa legitimă pentru infrastructuri mai bune şi recolte mai mari în agricultură pe de o parte, şi efectele folositoare ale exploatării extensive a terenurilor pe de altă parte. În opinia mea această provocare ar trebui înţeleasă ca o şansă de a nu repeta şi în Europa de Est greşelile făcute în Europa de Vest.
G.M.: Făcând o paralelă între tehnicile agricole din micile gospodării din zilele noastre și cele aplicate în timpul existenței agriculturii colective, există diferențe de uz ecologic?
C.M.: Atât ceea ce se numea ”Agricultură ecologică” pe vremuri, cât și cea practicată acum nu au cum să existe în lipsa unui minim tratament chimic. Fără tratament chimic modest, cu aplicarea unor doze de îngrășăminte naturale – gunoi de grajd fermentat – nu obținem cantitatea optimă de produse agricole, în ciuda solului fertil de care ne bucurăm în această parte a țării. Toți care fac agricultură ecologică nu sunt sinceri dacă susțin că nu se ajută de nimic, pentru că dacă, spre exemplu, însămânțezi porumb, ai nevoie de gunoi de grajd, altfel în loc să crească știuletele corespunzător parametrilor de productivitate a soiului, soi care asigură în condiții de tratament chimic până la 900-1100 boabe, se va obține o cantitate mult diminuată, inevitabil, indiferent de cât de fertil este solul. Dacă nu se aplică tratament chimic și se merge pe un așa-zis ”porumb ecologic” și dacă poți totuși să asiguri cantități corespunzătoare de gunoi de grajd fermentat, producțiile se pot totuși apropia. Insă cultura de porumb netratată nici chimic și nici asigurată cu îngrășăminte naturale poate să degenereze și producțiile să fie foarte mici, sub 1000 kg/ha. În aceste condiții, să cultivi porumb fără să i se asigure nici un tratament chimic, costurile de producție sunt extraordinar de mari, iar producția realizată nu poate acoperi nici măcar cheltuielile făcute.
G.M.: Ne puteți estima cam până la ce nivel de exploatare a terenului se poate practica agricultura ecologică?
C.M.: La nivelul satelor din sudul Câmpiei Olteniei, în general, se practică de mulți țărani o agricultură ecologică pe suprafețe mai mici, în sistem gospodăresc. În sistem legumicol, obținerea de tomate ecologice (foto jos), spre exemplu, pe suprafețe mai mici până la 200 Ar, asigurându-i-se îngrașăminte naturale, se pot obține tomate aproape de nivelul celor tratate chimic. Adică tomate uniforme, fără să fie pătate, sau fără putregai. Pentru cultura de ardei, mai ales cel iute și cu teaca până la 8-10 cm, se obține ușor pe suprafețe mici producția necesară țăranului, însă la ardeii Kapia, ardeii grași sau gogoșari, fără asigurarea unei cantități corespunzătoare de îngrășăminte naturale fermentate, plantele rămân mici, iar producția de ardei nu e conformă soiului, este neuniformă, tecile sunt zbârcite. Varza – soiul Gloria de Buzău (vezi foto sus)– o legumă comună în gospodăriile doljene, cultivată pe suprafețe mici și asigurându-i-se cantitățile necesare de îngrășăminte naturale fermentate, va avea o producție uniformă, aproape de soiul ei (ca mărime) și va rezista foarte bine tăiată și murată la o temperatură sub 10 grade Celsius.
G.M.: Când vorbiți de îngrășăminte naturale, la ce vă referiți? Există unele ”rețete” specifice zonei pentru obținerea lor?
C.M.: Mai mult sau mai puțin. Dar ca exemplu, cocenii tocați – sub brazdă – fermentează și sunt folosiți ca și îngrășământ natural. La cultura de porumb, din resturile vegetale, se pot asigura cantități apreciabile de îngrășăminte daca resturile vegetale sunt bine tocate și concomitent suprafața respectivă să fie arată.
G.M.: Cunoașteți bine terenurile din sudul județului Dolj și ați precizat că sunt unele dintre cele mai fertile din țară, dar știm cu toții că oricât de bun este un anumit tip de sol, dacă este utilizat intens, fără respectarea anumitor reguli agrotehnice, nu mai dă același randament în timp. Ați putea enumera câteva din tehnicile agricole de îmbunătățire a performanței solului, în zona dumneavoastră?
C.M.: Cea mai importantă este rotirea culturilor (să nu se facă monocultură). Fertilizarea cu gunoi de grajd cu cel puțin 10 tone/ha, fertilizarea culturilor cu NPK (Azot – Fosfor – Potasiu) sunt și ele câteva tehnici foarte uzitate în această parte a țării. O regulă de aur, aș putea spune, este să nu se dea foc resturilor vegetale, deoarece acestea ajută la reglarea structurii solului, humusul ținând glomerulele în pământ. De asemenea, arderea vegetației ruderale de pe sol este o mare greșeală comisă foarte des, iar rezultatul se răsfrânge nu numai asupra resturilor vegetale care se doresc a fi îndepărtate, ci și asupra gâzelor și râmelor care contribuie la regenerarea continuă a solului. Introducerea în subsol prin arătură a resturilor vegetale este o soluție la problema scăderii cantității de humus de pe un teren arabil. Dacă se poate, aceste resturi este bine să fie tocate, iar cocenii adăugați și ei, acolo unde sunt în plus pentru animale.
G.M.: Presupun că atât în anii în care ați fost primar al Comunei Ostroveni, cât și în cei ce au urmat, ați fost martorul măcar a câtorva evenimente negative răsfrânte asupra productivității solului, fie ele naturale sau induse de om…Care sunt formele de degradare a solului în zona în care locuiți?
C.M.: Scăderea fertilității prin practicarea monoculturii este cea mai periculoasă formă de degradare în zona de sud a Olteniei, aș putea spune. De altfel, o altă formă de degradare este cea constând în dezechilibrul chimic dintre principalii componenți activi ai solului, complexul NPK. Și aceasta pentru că agricultorii nu cunosc științific intrările și ieșirile de substanțe chimice într-un ciclu de creștere a unei anumite plante. Spre exemplu, după fasole, poți pune grâu și, astfel, solului nu îi mai trebuie azot adus pe cale artificială. Pentru cultivarea leguminoaselor în alternanță cu grâul nu trebuie modificată cantitatea deja existentă de NPK. Folosirea abuzivă a azotului nu mai menține echilibrul dintre cele trei substanțe (azotul dă creștere vegetativă, fosforul dă calitate – maturizare și creștere uniformă și potasiul menține echilibrul între cele două elemente). Nu în ultimul rând, deflația este al doilea vector de degradare a solului, pentru că transportă nisipul pe terenul bun și cu toții știm cât de mult s-a extins până acum peisajul cu dune ale Olteniei și ce efecte are asupra producției agricole. Deflația, survenită și pe timp de secetă, usucă masa vegetativă.
G.M.: Cum se realiza înainte gestionarea acestor riscuri asupra învelișului edafic și cât de eficiente sunt măsurile luate în zilele noastre, comparativ cu cele pe care le aveați în vedere în timpul regimului socialist?
C.M.: Se plantau perdele de protecție. Acestea stăvileau vânturile care bat permanent de la V (dinspre Calafat) la E (spre Corabia), ce pot ajunge și la înălțimi de 10 m. Actualmente, tot ce pot remarca este legat de gestionarea proastă a suprafețelor forestiere rămase.
G.M.: Considerați că agricultura din sud-vestul Câmpiei Olteniei merge pe un făgaș bun? Cum ați caracteriza-o comparativ cu cea practicată în alte zone ale țări, la ora actuală?
C.M.: Proprietarii de pământ în această zonă au un mare dezavantaj că fosta organizare prin OCT (Oficiul de Cadastru al Teritoriului), la împărțirea pământului, a divizat fostele tarlale în sute de bucăți, de la 5 Ar până la max 1 Ha. Nu spun asta pentru că sunt nostalgic după vechiul regim, dar împărțirea aceea avea un raționament logico-științific. Fărâmițarea solelor mari până în 1989 a determinat o agricultură de subzistență, cu culturi neuniforme și producții infime. Mecanizarea e făcută de particulari, care nu au niciun interes să mențină o arătură bună, un agrofond bun, la doar două degete în pământ aruncând sămânța. Agronomii de la primării nu mai calcă pe pământ, iar terenurile productive de odinioră se transformă din ce în ce mai mult în pârloage agricole.
G.M.: Ca economist, dar și ca fin cunoscător al problemelor agricole, ce îmbunătățiri ați aduce sectorului agricol din zona dvs.?
C.M.: În primul rând reonstituirea perdelelor de protecție, apoi unificarea proprietăților și crearea de sole până la 50 Ha, pe care se pot aplica tehnologiile actuale sau în perspectivă moderne. Reconstrucția și repararea sistemelor de irigații cu apa din Dunăre și din pământ prin fântâni de adâncime ar fi un antidot foarte eficient contra secetelor frecvente din această zonă.
G.M.: În măsura în care sunteți la curent cu programele agricole implementate în ultimii ani în sudul județului Dolj, care ar fi punctele lor tari și care ar fi cele slabe?
C.M.: Îmi pare rău că nu mai e nimic valabil din ce se practica în trecutul nu foarte îndepărtat. Nu avem nevoie neapărat de o agricultură competitivă, ci de una necesară pentru hrana oamenilor și a animalelor. Suprafețele cultivate trebuie să dea producții constante, iar obținerea lor nu poate fi făcută decât prin fertilizare, irigare și lucrări agricole de bună și foarte bună calitate și făcute la timp. Degeaba cultivi mai târziu, pentru că se mărește paguba. Îngrășămintele nu se aplică nici prea târziu, în iunie la grâu, sau la porumb în august, dar nici prea devreme. În luna martie ploile puternice dau naștere procesului de levigare, prin care îngrășământul ajunge în pânza freatică și cresc nitriții în apa de consum. Îngrășămintele se dau când pleacă vegetația în creștere, la irigat, exact înainte, iar la neirigat, după ploaie. Se poate și după irigat, dar e greu de mers pe terenul umezit, dar se poate face în aceeași zi, la interval de câteva ore. Substanțele chimice la ploaie sunt volative – dispar din cauza razelor de soare și rămâne numai liantul, substanța activă e transportată afară din complex, iar productivitatea scade.
G.M.: Vă mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde la întrebările adresate!
