Acum 60-70 de ani, cand nu exista nici GPS, nici telefon prin satelit si nici echipament ultra rezistent, o expeditie spre Everest era aventura suprema. Acum, pe celebrul varf au urcat peste 5.000 de oameni, zeci de expeditii vin an de an, muntele se umple de gunoaie, iar ascensiunea e deschisa pentru aproape oricine dispune de 30-40.000 de dolari. Unii spun ca e timpul sa se ia masuri, fiindca muntele este in pericol si a fost napadit de consumerism. Care sunt acestea si cum s-a schimbat regiunea himalayana in ultimii 60 de ani, puteti citi in articol.
Expeditia din 1924: George Mallory si misterul care nu vrea sa se dezvaluie
De ce trebuie cucerit Everestul? “Pentru ca exista”, spunea acum 90 de ani legendarul alpinist britanic George Mallory. Legendar fiindca, alaturi de coechipierul sau Andrew Irvine, a pierit in incercarea de a urca pe Everest si totul s-a intamplat atat de aproape de varf, incat nici pana azi nu se stie daca au reusit sa ajunga.
S-au facut cautari intense, s-au emis zeci de ipoteze, iar tentativa celor doi reprezinta unul dintre cele mai captivante mistere ale istoriei, fiindca Everestul nu a fost urcat “oficial” decat 30 de ani mai tarziu de Edmund Hillary si Tenzing Norgay, pe 29 mai 1953.
Diferenta dintre ATUNCI si ACUM este imensa. Mult timp Nepalul a interzis orice expeditie, fortand temerarii sa ocoleasca mult, prin India. Apoi Nepalul s-a deschis, permitand accesul unei expeditii pe an, in anii 50′, insa acum turismul este atat de important incat sunt permise si peste 30 de expeditii pe an. Nu e astfel de mirare ca, daca in prima parte a secolului trecut, NIMENI nu a ajuns pe varf, iar in primii ani de dupa prima ascensiune, doar cativa au mai reusit, anul acesta au urcat peste 500 de oameni, iar in total peste 5.000 se pot mandri ca au ajuns pe cel mai inalt varf al planetei in ultimele sase decenii.
Cozi uluitor de lungi, batai la 7.500 metri altitudine
In timpurile noastre, pantele din apropierea Everestului au devenit sufocante, nu doar din cauza aerului rarefiat, ci si din cauza numarului foarte mare de oameni care ajung atat de sus. Intr-o singura zi din 2012, au atins varful peste 200 de oameni si nu e de mirare ca se formeaza cozi de sute de montaniarzi la portiunile dificile de la peste 7.000 de metri.
Cozile creeaza frustrari, iar alpinistii experimentati se plang ca sunt tinuti in loc de novicii care inainteaza lent, neavand experienta. Fiind multe portiuni unde nu poate trece decat un singur om, consecinta este ca se poate sta la coada si cateva ore, iar problema devine grava. Este foarte periculos, fiindca vremea se strica repede si o furtuna la peste 7.000 de metri face ravagii, cum s-a intamplat si in negrul an 1996 cand 15 oameni au murit incercand sa atinga varful, ca parte a unui dezastru care a tras semnale de alarma in ceea ce priveste aglomeratia de pe Everest.
Unde sunt cozi si nervi, ies si batai, iar in aprilie trei alpinisti s-au batut cu cativa serpasi la 7.500 metri altitudine, fiindca nepalezii erau nemultumiti ca occidentalii nu i-au asteptat sa instaleze corzile fixe.
Nepalul promite sa restrictioneze accesul, dand mai greu permisele de ascensiune
O “excursie” pe Everest nu este ieftina, costurile sunt de minim 40.000 de dolari ca parte a unei expeditii, fiind necesare si permise speciale si costisitoare de la autoritati, dincolo de costurile cu echipamentul si cu ghizii absolut necesari. Evident ca pe Everest nu poate aspira sa ajunga un om “pantofar”, un om care la viata lui a urcat doar trei dealuri. Insa in expeditiile care isi propun sa ajunga pe varf, ar trebui aleși doar oamenii cu conditie fizica exceptionala si cu antrenament pe alte trasee montane foarte dificile, precum si cu experienta in ascensiunea pe zapada si gheata.
Nu toti cei care se inscriu in aceste expeditii au atat de multa experienta, insa costul, desi la salariile din Romania pare imens, pentru un occidental care castiga 3-4.000 de dolari/luna nu este chiar de speriat.
Autoritatile din Nepal au promis, in cadrul sarbatoririi a 60 de ani de la prima ascensiune pe Everest, ca vor fi mai stricte in acordarea permiselor, urmand sa tina cont si de varsta, dar si de starea sanatatii celor care vor sa urce la peste 8.000 de metri. Sunt voci care spun ca solicitantii ar trebui testati si la partea de indemanare in alpinism, iar alte voci spun ca pur si simplu ar trebui limitat numarul celor carora li se da voie sa incerce sa escaladeze varful.
Un echilibru intre salvarea muntelui si pastrarea veniturilor din turism
Problema este insa ca Nepalul, o tara foarte saraca, macinata in trecut de razboi civil, nu poate sa puna restrictii severe, fiindca depinde foarte mult de banii strainilor care vor sa urce pe munte. Anual sunt cam 700.000 de turisti, iar acestia au schimbat mult tara, astfel ca in satele si orasele din regiunea Everest nivelul de trai a crescut foarte mult. Exista internet cafe-uri, magazine cu produse occidentale, iluminat stradal si drumuri noi. S-au construit scoli, s-au facut donatii, iar serpasii cel mai bine cotati castiga intr-un sezon cateva mii de dolari, lucru inimaginabil pentru parintii sau bunicii lor, care au trait saraci lipiti pamantului inainte ca puhoaiele de turisti sa vina.
Everestul a adus o relativa bunastare in zona, a adus modernitatea si a schimbat total vietile oamenilor din regiune. In acest timp, muntele s-a umplut de oameni si de mormane de gunoaie, iar acum se poarta dispute daca, spre exemplu, pe una dintre cele mai dificile portiuni de altitudine, pasul Hillary, sa se instaleze o scara de metal care sa faciliteze o trecere foarte periculoasa.
Sunt doua tabere clare: puristii, care au multa experienta si vor sa urce pe un munte care sa nu fie aglomerat, iar partea opusa este constituita de cei care spun ca muntele ar trebui sa fie deschis tuturor celor care-si permit si care au dreptul sa se bucure de frumusetile “acoperisului lumii”.
Sursa: hotnews
