Transalpina – șoseaua care străbate trei etaje de vegetație

Un drum antic…încărcat de semnificații spirituale și…geografice, poate cel mai vechi drum transcarpatic și cu siguranță cea mai înaltă cale de acces în munții din inima României! Așa poate fi descrisă în doar câteva cuvinte Șoseaua Transalpina, ce parcă atinge cerul la cei peste 2200 m altitudine la care ajunge, ca într-o peripeție în serpentine a spațiului dintre Valea Jiului și Valea Oltului…

Utilizată timp de secole doar de păstorii singuratici, șoseaua i-a atras atenția ulterior Regelui Carol al II-lea care a început pavarea ei cu piatră, continuată dupa cel de-al doilea Război Mondial de armata nemțească. Deși se vorbește des de Transfăgărășan ca de cea mai spectaculoasă cale spre înălțimile aproape de nepătruns ale Carpaților Meridionali, Transalpina încă își așteaptă lăudătorii, fiind mai puțin cunoscută și străbătută de turiști. Cu toate că drumul Obârșia Lotrului – Stațiunea Rânca – Novaci este singurul practicabil cu automobilul din întregul păienjeniș de cărări mai mult sau mai puțin accesibile, tronsonul asfaltat și dat în folosință poate singur face față până și celor mai temerari oaspeți…

Cum spuneam și în titlu, Șoseaua Transalpina nu numai că traversează scena celor mai năucitoare forme de relief periglaciar, glaciar și de versant, dar surprinde trei zone de vegetație principale și alte două de tranziție. Pădurea îmbracă cea mai mare parte a peisajului de pe o parte și de alta a drumului…Datorită diferenței de altitudine între cel mai înalt punct al său și cel mai jos (din așa-numita ”Adevărata Transalpina”, ce traversează de la nord la sud Munții Căpățânii), respectiv Pasul Urdele (2145 m alt.) și aprx. 500 m alt. (corespunzător localității Novaci), se succed următoarele etaje și subetaje de vegetație: vegetația alpină și subalpină (peste 1800 m, în care ici-colo, parcă speriate de vântul puternic și de stropii de ploaie orografică ce nu contenește decât arareori, se ivesc de după ”turmele asimetrice de pietre” multicolorele flori rare oligoterme și firele subțiatice de iarbă ce formează legendarele pajiști alpine), subetajul de amestec între etajul subalpin și cel al pădurilor de conifere (cu specii de rășinoase pitice, tufe de jneapăn, afin, smârdar, ienupărul pitic, dar și molizi de talie mică), etajul coniferelor, ce ocupă cea mai mare parte a versanților secționați de șosea (cu specii de brad, molid, pin), subetajul de amestec rășinoase-arbori cu frunze căzătoare (unde ramurile grupurilor de brazi zvelți și triumfători parcă se apleacă să dea mâna cu cele ale fagilor) și etajul pădurii nemorale carpatice (în care predomină fagul și unele specii de stejari adaptați climatului mai răcoros și umed). Cea mai evidentă tranziție între etaje se poate constata la ieșirea dinspre Novaci din stațiunea Rânca, unde câteva cabane și fire de înaltă tensiune se dispun paralel cu linia imaginară de demarcație între formațiunile vegetale de pajiște alpină și rariștile de la partea superioară a pădurii de conifere. O delectare cromatică ne întâmpină și la partea inferioară a pădurii de fag de pe flancul sudic al Munților Latoriței, unde nuanțele de verde mai întunecat al carpenilor risipiți par să se întrepătrundă cu verdele mai clar al frunzelor de fag ce încă domină aerul neguriu.

Odată ajuns la cota 2000, sentimentul ce te poate stăpâni este doar acela de recunoștință pentru ceea ce Natura și Divinitatea au reușit să construiască. Arhitectura înălțimilor este fascinantă, mai ales la o oră târzie a după-amiezii în plină zi de iulie. De deasupra plafonului de nori, piscurile golatece și piramidale triumfă asupra spațiului, dând tridimensionalitatea cuvenită panoramei cețoase a Munților Parâng. Precum o adiere lăptoasă și ușor pătrunzătoare, vântul încearcă să șopteacă la urechile călătorilor povestea geologică a Carpaților, cum începând cu aprx. 200 mil. ani, s-a clădit un castel de piatră peste întinsele depresiuni și golfuri marine, ce a fost curbat de apropierea Platformei Ruse și frământat de complexe mișcări tectonice, până în pragul epocii noastre, când Carpații Românești au devenit bastion al Regilor Daci și au continuat până azi să fie granițe naturale între provincii. Veghindu-ne de sus, cerul își aduce și el aportul la încremenirea frumuseții absolute. De dincolo de ultimele răsăriri ale brazilor colosali hrăniți din seva cerească pe enigmatica pânză de nori apar chipuri gânditoare de heruvimi…este ultima răsuflare a picturii transcarpatice la îngemănarea dintre cer și pământ…

În ciuda modernizărilor realizate pe acest tronson de aprx. 50 de km între Obârșia Lotrului și Novaci, șoseaua ne poate așterne dificultăți constând în lipsa parapeților pe unele porțiuni, serpentine aproape imposibil de trecut de un automobil cu motor mic, pante mari, drumul îngust și, inopinata ploaie, ce poate îngreuna și mai mult traseul…Ca locuri de cazare, se poate înnopta fie la Rânca, fie la Obârșia Lotrului (locurile sunt limitate și rezervarea se recomandă a fi facută cu câteva saptămâni înainte), fie în camping-urile de pe traseu. În rest, nimic mai palpitant decât un impresionant zig-zag prin moștenirea de peste două milenii a Munților Parâng, Coridorul Strategic IV, parcă destinat nu numai luptei între daci și romani, ci și împlinirii rămășagului dintre natură și puterea omului.