Lector dr. Sergiu Raiu, consilier sociolog COACH-USV

Drd. Oana Grosu, consilier psiholog COACH-USV

Actualmente, în România, funcţionează opt centre regionale finanțate prin PNRR pentru sprijinirea celor care își doresc să urmeze o carieră de cercetător. Centrul de Orientare, Asociere și Consiliere în Cariera de Cercetător (COACH-USV) din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava (USV) – destinat Regiunii de Nord Est – oferă studenților din toată regiunea servicii de consiliere psihologică, sociologică și juridică, precum și mentorat și coaching în diverse domenii științifice. De asemenea, centrul are ca obiectiv promovarea științei și a rezultatelor științifice în rândul elevilor, studenților și al publicului larg. Lector univ. dr. Sergiu Raiu, consilier sociolog și Oana Grosu, consilier psiholog în cadrul Centrului COACH-USV au intervievat-o pe cercetătoarea, postdoctorandă Viorica Nagavciuc despre ce înseamnă munca de cercetare în domeniul Silviculturii și cum ajută cercetarea în silvicultură în cunoașterea schimbărilor climaterice.

Viorica Nagavciuc

Viorica Nagavciuc

Viorica Nagavciuc este din Republica Moldova. A ajuns în România obținând o bursă pentru românii de pretutindeni și a studiat la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, la Facultatea de Istorie și Geografie, specializarea Geografie, unde în 2012 și-a luat licența în Geografie. Încă din perioada studiilor universitare, a fost implicată în activități de voluntariat, care i-au trezit dorința de a deveni profesor universitar. A început să se implice în diverse activități dedicate studenților, conferințe științifice și alte activități de voluntariat. Acestea au atras-o către cercetare, descoperind profesori preocupați de cercetare care aveau nevoie de studenți pentru proiectele de cercetare ce urmau să fie implementate. A decis să urmeze programul de masterat în cadrul aceleiași universități și chiar facultăți, specializându-se în GIS și planificare teritorială, spunând că: „Lucrul ăsta m-a făcut să mă apropii de cercetare, descoperind că sunt echipe de cercetători la universitate care au nevoie de studenți pentru a fi implicați și ei în proiect de cercetare”.

Odată cu studiile masterale, a început să lucreze în proiecte de cercetare. Primul proiect de cercetare avea ca scop crearea unei rețele în România pentru colectarea apei de ploaie și analiza compoziției izotopice a acesteia. I-a plăcut mult, atât munca de teren, cât și munca de laborator, participând la conferințe atât în țară, cât și în străinătate. Aceasta declară: „Mi-a plăcut foarte mult și munca de teren și munca de laborator. Iar când am terminat programul de masterat, lucrând deja cu alți cercetători de la universitate, mi s-a propus, dacă doresc, să mă implic într-un alt proiect. Proiect care era nou câștigat la universitate. Am făcut astfel transferul de la izotopi stabili în apă de precipitație la izotopi stabili în inele anuale ale arborilor”.

Având o pasiune pentru natură și călătorii, a fost motivată să facă transferul de la Geografie la Silvicultură. Astfel, a urmat programul de doctorat la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, în domeniul Silviculturii, realizând o cercetare unică în România despre izotopii stabili de oxigen și carbon în celuloza inelelor anuale ale arborilor proveniți din Munții Călimani, pe o perioadă de aproape 700 de ani. „Între timp m-am îndrăgostit și mai mult de cercetare și mi-am dat seama că vreau să fac lucrul acesta în continuare și am căutat alte surse de finanțare pentru a continua să lucrez în domeniul cercetării. Și asta continui să fac și acum – cercetare”.

Viorica Nagavciuc

Cercetătoarea post-doctorandă Viorica Nagavciuc lucrează în prezent pe mai multe teme de cercetare. În Germania, lucrează la realizarea unei prognoze pre-operaționale pentru debitul râurilor, concentrându-se pe râul Elba. Împreună cu colega sa, cercetătoarea Dr. Monica Ionița Scholz, elaborează prognoze lunare și sezoniere, pe care le trimite portului Hamburg pentru managementul acestuia. Viorica mărturisește: „Este un domeniu foarte interesant și îmi place foarte mult că este ceva practic. Deci, pe lângă cercetarea pe care o facem, la final noi avem un produs pe care îl dăm înapoi societății, iar societatea se folosește fizic de această prognoză”. Împreună cu colegii de la Facultatea de Silvicultură de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava lucrează la proiectul ”Compound extreme events from a long-term perspective and their impact on forest growth dynamics”, un proiect cu finanțare prin PNRR, linia de Investiție I8, ce are ca scop reconstituirea unei serii de 800 de ani pe baza izotopilor stabili de oxigen și carbon, similar cu un proiect anterior în care a reconstruit variabilitatea secetei pentru ultimii 700 de ani. În cadrul proiectului actual, măsoară compoziția izotopică din inelele anuale ale arborilor, comparându-le apoi cu parametri climatici precum temperatura, precipitațiile și indicii de secetă. „În felul acesta putem să observăm care parametru climatic este cel mai propice pentru a fi reconstruit pe baza acestui parametru, deoarece fiecare parametru din fiecare sit este mai susceptibil, mai sensibil la un anumit parametru climatic. Noi, momentan, avem mai multe reconstituiri și de secetă, și de temperatură, și de precipitații în funcție de fiecare parametru și fiecare sit pe care îl analizăm”, mărturisește cercetătoarea.  În paralel, se implică în proiecte mai mici analizând variabilitatea climatică și fenomenele extreme din România.

Viorica Nagavciuc

Întrebată ce o motivează să continue cercetarea în domeniul Silviculturii, spune că este motivată în primul rând de satisfacția de a contribui la lucruri utile, de a realiza cercetări noi și de a descoperi informații necunoscute despre trecut. Setea de cunoaștere o impulsionează să rămână în domeniu. Diferența principală între un program de studiu postdoctoral în România și unul în Germania constă în intensitatea muncii și a cerințelor de publicare. În Germania, un post-doctorand trebuie să publice anual două articole ca prim-autor în reviste ISI, de preferat Q1, iar evaluarea se face pe baza acestora. În România, succesul în cercetare presupune, de asemenea, multă muncă și publicarea de articole pentru evaluare.

A ales Germania pentru continuarea cercetării datorită experienței acumulate prin internship-uri, școli de vară și conferințe, care i-au aprofundat cunoștințele și i-au extins rețeaua de cercetători. A aplicat pentru o bursă a Fundaţiei Federale Germane pentru Mediu (DBU) și a lucrat un an în Germania, colaborând cu două instituții: Alfred Wegener Institute, Helmholtz Centre for Polar and Marine Research și Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz, pentru a beneficia de cât mai mult aport științific. La Universitatea din Mainz, și-a aprofundat cunoștințele în silvicultură și dendrocronologie, iar apoi a mers la Institutul Alfred Wegener pentru a studia variabilitatea climatică. S-a întors în România pentru a finaliza studiile doctorale, dar a fost invitată să aplice pentru un program postdoctoral în Germania, revenind astfel pentru a-și continua cercetarea. Deși lucrează acum în Germania, menține colaborarea cu colegii din cadrul Laboratorului de Biometrie Forestieră, din cadrul Facultății de Silvicultură pe diverse proiecte.

Viorica Nagavciuc

Cel mai fascinant proiect a fost realizarea primei cronologii pe baza izotopilor stabili de oxigen din România, un proiect nou atât pentru ea, cât și pentru țară. A lucrat intens, tăind peste 4.000 de inele anuale, obținând la final un rezultat deosebit de satisfăcător, considerând acest proiect cel mai frumos la care a lucrat.

Munca unui cercetător în silvicultură implică multe deplasări în teren pentru măsurători și extragerea de probe de la arbori, care sunt apoi analizate pentru a reconstitui variabilitatea climatică din trecut. În domeniul dendroclimatologiei, cercetătorii măsoară, printre altele, lățimea inelului anual al arborilor, un parametru clasic, dar și alți parametri relevanți pentru studiile climatice, precum densitatea maximă a inelelor, compoziția izotopilor stabili de oxigen sau carbon și diferiți parametri ai anatomiei lemnului (ex. lățimea pereților celulari). Acești parametri reflectă condițiile de mediu în care au crescut arborii și permit reconstituirea variabilității climatice, cum ar fi temperatura, seceta sau cantitatea de precipitație. Printre realizările academice de care este mândră Viorica Nagavciuc, se numără publicarea unui articol științific în care a reconstituit variabilitatea secetei pentru ultimii de 700 de ani într-o prestigioasa revistă din familia „Nature” și finalizarea doctoratului cu patru articole ISI publicate și calificativul Summa Cum Laude.

În cariera sa academică, cercetătoarea postdoctorand Viorica Nagavciuc a fost influențată și motivată de mai multe persoane, fiecare etapă din viața și studiile sale fiind ghidată de cei care i-au oferit sprijin și încurajare pentru a continua în domeniu, și ei știu acest lucru pentru că am ținut să le mulțumesc în parte la fiecare. Una dintre acestea este și dr. Monica Ionița Scholz, cercetător senior la Institutul Alfred Wegener, care a fost o mare sursă de inspirație, învățându-o importanța muncii susținute pentru obținerea rezultatelor. În cariera sa de cercetător, una dintre cele mai mari provocări a fost accesul la finanțare și infrastructură, dar aceasta s-a îmbunătățit de-a lungul timpului. Aceasta mărturisește că și la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, laboratoarele, inclusiv cel de Biometrie Forestieră, au fost modernizate cu echipamente noi și universitatea sub conducerea actualului rector, domnul prof. univ. dr. Mihai Dimian, continuă să dezvolte proiecte de îmbunătățire a spațiilor și echipamentelor sălilor de curs, seminare și laboratoare. Totuși, în ceea ce privesc posibilitățile de a face cercetare, Viorica Nagavciuc e de părere că sursele de finanțare sunt limitate și lipsa de predictibilitate reprezintă o mare problemă, cercetătorii fiind nevoiți să caute constant noi surse de finanțare pentru a-și continua proiectele de cercetare.

Viorica Nagavciuc

Îmbunătățirea sistemul de finanțare a cercetării în România

Cercetătoarea postdoctorandă Viorica Nagavciuc e de părere că în România, suportul financiar pentru studenții doctoranzi s-a îmbunătățit față de acum 10 ani, însă cercetarea rămâne un domeniu subfinanțat. Proiectele post-doctorale lansate de UEFISCDI sunt sporadice și fără un program clar, ceea ce afectează grav tinerii cercetători, care nu știu când vor putea aplica pentru un grant de finanțare. Viorica Nagvciuc, consideră că în România, tinerii cercetători se confruntă cu dificultăți legate de lipsa de predictibilitate și de sursele limitate de finanțare pentru cercetarea post-doctorală. Proiectele post-doctorale sunt lansate rar și într-un interval neregulat, iar cum termenul de aplicare este restricționat la o perioadă scurtă după terminarea doctoratului practic ai posibilitatea de a aplica o dată sau maxim de două ori, însă mulți tineri sunt în situația în care deși își susțin teză de doctorat trebuie să aștepte și până la 3 ani pentru a avea posibilitatea de a aplica pentru un asemenea grad, iar în lipsa altor fonduri unii decid să plece din acest domeniu. De asemenea, cuantumul finanțării pentru aceste proiecte este mic, de doar 250.000 de lei pentru doi ani, sumă insuficientă pentru acoperirea tuturor cheltuielilor necesare, inclusiv salarii, analize, consumabile, participarea la conferințe și publicarea de articole. Comparativ cu Germania, spune postdoctoranda Viorica Nagavciuc, în România, finanțarea pentru cercetători postdoctorali este insuficientă și fluctuantă, cu proiecte rare și cu sume mici. În Germania salariile sunt standard și previzibile. Aceasta opinează că este esențial să se investească mai mult în resursa umană, nu doar în infrastructură, pentru a obține rezultate științifice. O soluție pentru România ar fi lansarea regulată a competițiilor de finanțare, creșterea sumelor disponibile și îmbunătățirea colaborării între universități și institutele de cercetare, pentru a susține tinerii cercetători. În Germania, institutele de cercetare colaborează strâns cu universitățile și sunt obligate să participe la educarea tinerilor cercetători, având studenți la masterat și doctorat. De asemenea, institutele primesc finanțare pe baza performanței, inclusiv numărul de studenți, articole publicate și de proiecte câștigate, acest lucru motivând institutele să susțină studenții și tinerii cercetători. În România, însă, finanțarea se împarte între institute fără a lua în considerare performanța acestora.

Pentru a sprijini cercetarea în România, ar trebui implementate proiecte de finanțare regulate, să crească cuantumul pentru proiectele postdoctorale și să se încurajeze colaborarea între institutele de cercetare și universități. Aceste măsuri ar stimula formarea tinerilor cercetători și i-ar motiva să facă o carieră în domeniul cercetării. De asemenea, munca de cercetător în România ar beneficia de o mai mare implicare a institutelor în educația tinerilor, similar cu sistemul din Germania.

Viorica Nagavciuc

Valorificarea experienței din străinătate la cercetarea din România

Întrebată cum poate valorifica experiența sa din Germania în cercetarea din România, postdoctoranda Viorica Nagavciuc spune că aceasta contribuie la dezvoltarea cercetării din România prin colaborarea strânsă cu Laboratorul de Biometrie Forestieră din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, unde publică articole împreună cu colegii săi și împărtășește cunoștințele dobândite în străinătate. Aceasta îi încurajează pe colegii din România să aplice pentru burse și internship-uri în afara țării pentru că astfel le oferă oportunități de a colabora cu centre universitare din străinătate. Mărturisește că recent, doi colegi din laboratorul său au participat la un internship la Centrul German de Geocercetare GFZ din Potsdam, învățând metod extracției celulozei din inelele anuale ale arborilor, pe care o vor implementa în România. Prin acest schimb de cunoștințe și construirea unei rețele de cercetători, acești cercetători își pot aduce contribuția la dezvoltarea cercetării din România.

Sfaturi pentru cercetătorii la început de drum

Cercetătoarea postdoctorandă Viorica Nagavciuc le sugerează celor care vor să se îndrepte spre o carieră în cercetare să încerce să facă cercetare, chiar dacă nu știu exact ce presupune aceasta, deoarece vor descoperi că pot realiza lucruri noi și interesante. Este important să caute centre de cercetare cu rezultate și să încerce să se integreze în acestea, aplicând pentru internship-uri atât în țară, cât și în străinătate. Există multe oportunități pentru a învăța de la alții și pentru a-și dezvolta abilități, cercetătorii sunt mereu în căutare de tineri voluntari, ceea ce le va spori șansele de succes. În încheierea aceasta mărturisește: „Cercetarea este un domeniu foarte frumos care poate să-ți aducă multă satisfacție personală, dar și profesională. Și îndemn pe toată lumea să încerce să facă acest lucru pentru că este posibil astăzi. Este posibil să faci cercetare, atât în România, cât și în străinătate și cred că este cel mai frumos domeniu de lucru. Cred că unul din ingredientele de succes al unui cercetător este pasiunea lui pentru cercetare, pentru că asta te face să vii la serviciu cu bucurie, să vii fericit la serviciu și să dorești să realizezi cât mai multe, să descoperi. De fapt noi asta facem, noi descoperim lucrurile noi, ceea ce este tot timpul un lucru fascinant”.

Autori:

Lector dr. Sergiu Raiu, consilier sociolog COACH-USV

Drd. Oana Grosu, consilier psiholog COACH-USV

Acest material a fost publicat cu sprijinul Proiectului cu codul 9/31.01.2023 „Crearea și dezvoltarea Centrului de orientare, asociere și consiliere în cariera de cercetător pentru Regiunea de dezvoltare Nord-Est a României în cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava (COACH USV) a fost aprobat în cadrul apelului de proiecte cu titlul Înființarea și susținerea financiară a unei rețele naționale de opt centre regionale de orientare în carieră ca parte a ERA TALENT PLATFORM, Componenta 9 – Suport pentru sectorul privat și CDI (PNRR), Investiția I10 – Înființarea și susținerea financiară a unei rețele naționale de opt centre regionale de orientare în carieră ca parte a ERA TALENT PLARFORM și va fi derulat până cel târziu la 30.06.2026. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.

Ziua Mondială a Migraţiei Peştilor (World Fish Migration Day), marcată la data de 21 Mai, ne aminteşte că hidrosfera ne dăruieşte necontenit una dintre cele mai preţioase comori ale sale, pe care suntem datori să o ocrotim, ihtiofauna. Poate mai puţin cunoscută decât Ziua Apei sau a Pământului, sărbătoarea globală a peştilor migratori este, totuşi, un bun prilej de a ne îndrepta atenţia, măcar pentru o zi, asupra acestei resurse vii oferite de mări, oceane, râuri şi lacuri. Căci multe specii de peşti nu ar exista sau nu ar supravieţui în lipsa acestei conexiuni între domeniul continental şi oceanic, sau între componentele reţelei hidrografice, pe care suntem datori să le cunoaştem şi să le gestionăm responsabil.

Deseori, în demersurile noastre ştiinţifice, legislative sau antreprenoriale de a înţelege şi valorifica tot mai mult potenţialul economic, social şi estetic al corpurilor de apă, neglijăm tocmai esenţa lor, aceste vieţuitoare migratoare care străbat mii de kilometri în deplasările lor pentru reproducere si hrană în şi între medii acvatice atât de variate. Peştii sunt percepuţi de cei mai mulţi dintre noi ca o sursă de venit, nu ca un patrimoniu, oamenii amenajându-le necorespunzător râurile şi bazinele lor hidrografice, epuizându-le resursele necesare supravieţuirii. Construim baraje, lacuri de acumulare sau praguri deversoare, îndiguim râurile, reducem diversitatea şi atractivitatea habitatelor piscicole, extragem agregate din albii, prelevăm volume importante de apă, deversăm ape uzate industriale sau menajare, tăiem pădurile ripariene sau suprapescuim. Cum abordăm, însă, condiţiile de viaţă ale peştilor? Ce plasăm în centrul acţiunilor noastre, bunăstarea societăţii sau sustenabilitatea mediilor fluviale intens exploatate?

În încercarea de a înţelege problemele cu care se confruntă ecosistemele fluviale, în vederea îmbunătăţirii stării râurilor din România, un grup de tineri cercetători ai grupului Romanian Young Academy afiliat Universităţii din Bucureşti a organizat în perioada 20-22 mai 2022, la Cluj Napoca, primul colocviu dedicat Zilei Internaţionale a Migraţiei Peştilor, intitulat “Trăind cu râurile”.

Colocviul a pus în evidenţă cunoştinţele actuale din domeniul geomorfologic, ecologic, biologic, istoric, social, economic şi administrative despre râurile din România şi a adus la aceeaşi masă de discuţii cercetători, profesori, activişti de mediu, arhitecţi peisagişti care să prezinte din diferite unghiuri preocupările legate de studierea, conservarea şi amenajarea râurilor.

Participanţii au reprezentat patru centre Universitare (Universitatea din Bucureşti, Universitatea Babeş-Bolyai, Universitatea A. I. Cuza şi Universitatea Ştefan cel Mare din Suceava), diferite institute de cercetare (Institutul de Geografie al Academiei Române, Institutul Terre et Environnement din Strasbourg, Sfântu Gheorghe Marine and Fluvial Research Station, Institutul de Speologie “Emil Racoviță” al Academiei Române (Cluj), Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” (Iași),  Muzeul Universității “Al. I. Cuza” (Iași), precum şi organizaţii de mediu şi companii de stat sau private din domeniul arhitecturii peisagistice (Asociatia Ivan Patzaichin – Mila 23, ECOU Studio şi METAPOLIS).

Deoarece de-a lungul timpului omul a intervenit asupra râurilor, aducând unele modificări ireversibile în estetica şi funcţionalitatea lor, au rămas tot mai puţine sectoare nemarcate de prezenţa societăţii sau foarte slab antropizate. Omenirea a conştientizat greu sau deloc faptul că apa nu e o resursă inepuizabilă, sedimentele au un rol bine definit în funcţionalitatea râurilor, că tot ce aruncă în amonte va ajunge la un moment dat în aval, purtat lent de ape sau rapid la viituri, şi că fluxurilor de materie şi substanţă vehiculate în cadrul albiilor trebuie să li se asigure continuitate şi conectivitate longitudinală, laterală şi verticală. După zeci sau sute de ani de exploatare, uneori brutală, a mediilor fluviale, revenirea la o stare iniţială, cvasi-naturală, este actualmente o utopie în cele mai multe situaţii şi îşi pierde din sens. Efectul sinergic al  intervenţiilor umane asupra râurilor se resimte prin schimbări, uneori sistemice, ale dinamicii hidro-sedimentare, la nivelul ecartului de variaţie a parametrilor fizico-chimici şi ecologici care însoţesc habitatele piscicole, uneori chiar şi prin rupturi de ritm şi dispariţia unor elemente biotice şi abiotice din sistemele fluviale.

Pornind de la aceste considerente, participanţii au abordat prin lucrările lor relațiile complexe om – râu. În acest context, colocviul “Trăind cu râurile” a încercat, la diferite scări de analiză:

- Să ofere o radiografie a stării râurilor din România (pe baza documentelor oficiale);

- Să dezbată modalităţile de îmbunătățire a modului de evaluare a râurilor şi de definire a condiţiilor de referinţă pentru proiectele de restaurare;

- Să aducă exemple de bune practici asupra implicării comunităților locale în gestionarea cât mai coerentă a cursurilor de apă;

- Să discute modul în care comunitatea științifică poate orienta interesul publicului larg vis-à-vis de rolul râurilor şi resurselor acestora de apă, sedimentare şi piscicole;

- Să analizeze modul în care tematica râurilor se reflectă în opera artiștilor/scriitorilor contemporani şi în evenimentele istorice şi sociale şi ce putem învăţa din aceste lecţii.

În atmosfera colegială a colocviului s-au născut idei care sperăm să fructifice în viitorul apropiat interesul divers asupra râurilor!

Facultatea de Geografie, Universitatea din București

Cu toții am auzit de faraoni și de traiul excentric pe care aceștia îl duceau, cu bijuterii strălucitoare, haine din cele mai fine, case impozante, cât și cu amenajarea locului în care își petreceau eternitatea după moarte, și anume piramidele.

Toate acestea erau necesare deoarece se credeau zei, iar pe un zeu nu-l poți mulțumi cu puțin. De asemenea, această gândire asupra propriei persoane le-a adus sfârșitul.

Crezând că au sânge divin, faraonii au considerat că mariajul cu oameni comuni va „dilua” acest sânge, și pentru păstrarea lui în forma sa pură este necesară căsătoria cu persoane ce au tot sânge divin, însă aceste persoane erau reprezentate de rudele apropiate. Astfel, anumite generații de faraoni au practicat incestul sau, cum este denumit în genetică, cosangvinizarea.

Pentru a înțelege procesul de încrucișare la nivelul ADN-ului și efectele sale, sunt definiți următorii termeni:

gene = segmente ale ADN-ului care se regăsesc sub diferite forme (ex: alele)

cromozom = un agregat format din gene și proteine ce conțin informații ereditare (de la părinți)

alelă = o formă alternativă a genei care se regăsește într-o poziție și într-un cromozom specifice. O ființă normală are două alele diferite pentru o singură trăsătură formând un heterozigot

homozigot = termen folosit pentru a defini situația în care o trăsătură e formată din două alele de același fel; antonimul heterozigotului

Figura 1 – Versiunile posibile de transmitere a alelelor

Așadar, încrucișarea a două rude este caracterizată de homozigoți. Urmașul va lua două gene asemănătoare pentru o singură trăsătură. În cazul unei încrucișări între indivizi fără grad de rudenie, trăsătura ar fi formată din două alele diferite. Pe scurt, homozigotul este corelat cu incestul fiind caracterizat de gene de același tip, iar heterozigotul este corelat cu încrucișarea între indivizi neînrudiți fiind caracterizat de diversitate. Dar de ce această unicitate a alelelor din homozigoți le-a adus sfârșitul faraonilor?…

Răspunsul face referire la prezența genelor recesive. Astfel, la încrucișarea dintre doi indivizi înrudiți, apar două posibilități: homozigot AA (AA – gene dominante, superioare) și homozigot aa (aa – gene recesive, inferioare). Cu toate că nu apar probleme la nivelul homozigoților AA, sunt șanse mari să apară și homozigoți aa. Un exemplu ar fi, în imaginea următoare, versiunile posibile de transmitere a alelelor într-o boabă de mazăre: alela A (dominantă – cu cea mai mare șansă de a apărea) reprezintă forma sferică a boabelor de mazăre, alela a este codificată cu o formă neregulată, încrețită.

Figura 2 – Versiunile posibile de transmitere a alelelor în cadrul unei boabe de mazăre

Așadar, dintr-un homozigot AA și din heterozigoți Aa, respectiv aA, boaba de mazăre va lua trăsătura genei dominante (A – forma sferică), în timp ce homozigotul aa nu are o genă dominantă, deci are de ales din două alele de același fel ce apar sub forma unei boabe increțite, anormală. La nivelul oamenilor și animalelor pot apărea probleme precum: nanismul, malformații, asimetrie facială, risc crescut de mortalitate infantilă, fertilitate redusă ș.a..

Reîntorcându-ne la faraoni, cel mai cunoscut exemplu este Tutankhamon, progenitura a doi frați, regele Amhotep și sora sa. Având în vedere această cosangvinizare, Tutankhamon s-a născut cu o malformație osoasă: platfus, fiind nevoit să folosească un baston pentru a se deplasa. La rându-i, s-a căsătorit cu o rudă primară, însă urmașii acestuia nici nu au apucat să se nască de data aceasta, murind încă din stadiul embrionar.

De altfel, animalele nu prezintă astfel de comportament decât în situații extreme: când nu mai sunt destui indivizi sau nu pot migra. Acestea au un sistem de a evita foarte bine cosangvinizarea: părinții mor după depunerea ouălor sau, după ce progeniturile se descurcă singure, migrează.

Surse bibliografice:

https://www.thoughtco.com

https://www.nationalgeographic.com/culture/article/100216-king-tut-malaria-bones-inbred-tutankhamun

Facultatea de Geografie, Universitatea din București

Conform astrobiologului David Grinspoon „Viaţa nu reprezintă ceva ce s-a întâmplat pe Terra, în fapt, e ceva ce s-a întâmplat Terrei” (Popovici, 2019).

Concepută de James Lovelock și propusă în anul 1960 (Popovici, 2019), „Ipoteza Gaia” susține ideea conform căreia Terra este un organism viu, ce respiră. Pentru a-și susține teoria, acesta aduce numeroase argumente, în seria sa de cărți dedicată acestei Zeițe a Pământului. Aceste cărți descriu Gaia, în diferitele sale ipostaze: „The revenge of Gaia”, „The vanishing face of Gaia”, „A rought ride to the future”, „Gaia – medicine for an ailing planet”, „The earth and I”, „Gaia – The practical science of Planetary medicine”, „Healing Gaia” etc.

James Lovelock-autorul „Ipotezei Gaia”

Aceasta a fost privită cu mult scepticism pentru o lungă perioadă de timp, deoarece oamenii aveau și au idei preconcepute asupra definiției unui organism. Ei consideră că Terra nu poate fi un organism viu deorece, nu respiră, nu se hrănește, nu se reproduce și nu evoluează.

În această „bătăliie a ideilor” mă pot considera o adeptă a teoriei și îmi voi susține alegerea prin argumente, în ceea ce urmează.

Ipoteza are ca sursă principală de inspirație literatura Greciei Antice. Conform legendelor, Gaia, numită și Gheea (Zeița Pământului) și soțul ei Uranus (Zeul Cerului), au fost primii zei, părinții tuturor zeităților. Astfel, Planeta-Mamă susține viața prin interacțiunea sa cu mediul antropic, fizic, precum face și zeița olimpiană.

Precum orice organism, Terra își reglează funcțiile vitale prin anumite mecanisme ce fac posibilă menținerea anumitor elemente în parametrii optimi.

De exemplu, atmosfera terestră este alcătuită dintr-o sumă de gaze, particule în suspensie și vapori de apă. Principalele gaze ce alcătuiesc atmosfera sunt oxigenul, dioxidul de carbon, azotul și argonul. Prezența acestora în cantități ce nu își modifică valoarea semnificativ, de-a lungul timpului, este o condiție a existenței vieții (Popovici, 2019). Oxigenul, fără de care viața nu ar fi posibilă, reprezintă 21% din atmosfera terestră, valoare constantă, indiferent de proprietățile acestuia. Fiind un element chimic reactiv, acesta se poate combina cu alte elemente ale atmosferei și cu scoarța terestră, dispărând astfel din atmosferă. Cu toate acestea, el își menține valoarea constantă. Cum este posibil acest lucru? Gaia, Mama, face posibilă aceasta prin plantele sale, care prin fotosinteză, absorb dioxidul de carbon, un gaz otrăvitor, și eliberează oxigenul, atât de vital. Nu degeaba,  pădurea este numită „plămânul verde al Terrei”.

Privind comparativ, și organismul uman își poate regla funcțiile. În aceste sens, putem lua drept exemplu procesul respirației. În timpul inspirației, o cantitate de aer trece prin sistemul respirator (fose nazale, faringe, laringe, bronhii) și ajunge în plamâni. Aerul are compoziția despre care am discutat în paragraful anterior. Totuși, doar oxigenul ajunge, prin sistemul circulator, la celule, ca mai apoi, la plămâni să ajungă dioxidul de carbon, ce urmează să fie eliminat din organism prin expirație. Cum este posibil ca din toate gazele inspirate, în organism să pătrundă doar oxigenul?

Un alt exemplu este cel al sărurilor ce pătrund în organism. Dacă ajunge o cantitate mai mare, rinichii grăbesc procesul prin care aceasta este eliminată, pentru a dispărea riscul creșterii procentului de sodiu.

Revenind la organismul primordial, Terra, un alt exemplu de autoreglare este menținerea valorilor constante ale salinității. În timpul procesului de evaporație, în atmosferă ajung doar vaporii de apă,  sarea fiind lăsată în urmă, în mări și oceane. Cu toate acestea, nivelul salinității apei oceanice nu crește, ci rămâne constantă. Cum este posibil acest lucru? Conform explicațiilor științifice, formarea minelor de sare este cauza. Sarea ce rămâne în urma evaporării este depozitată pe fundul oceanelor și acoperită cu praf și argilă.

Gaia- o zeiță furioasă

Totuși, conform argumentelor aduse de J. Lovelock, acest proces este controlat de însăși Gaia prin reglarea temperaturii, a compoziției chimice a apelor etc.

Reluând o idee anterioară, mulți cercetători și nu numai, consideră că este imposibil ca Terra să fie un organism viu deoarece nu respiră, nu se hrănește, nu se reproduce și nu evoluează.

Am demonstrat totuși că aceasta respiră prin păduri.

Din punct de vedere evolutiv, aceasta s-a schimbat de-a lungul celor 4,5 miliarede de ani de existență. Privind în trecut, „fața” Pământului s-a schimbat: din acel singur continent, Pangeea, divizat în Gondwana și Laurasia, ajungând într-un final la forma continentală cunoscută în prezent. Totuși, evoluția este încă prezentă, un exemplu în aceste sens fiind apropierea Australiei de Africa, cele două continente urmând să se contopească în viitor.

Tot din punct de vedere evolutiv, o planetă lipsită de viață, în stadiul său inițial, Gaia a trecut treptat prin diferite transformări ce au dus la apariția vieții și au facilitat menținerea și evoluția acesteia.

De asemenea, teoria elaborată de Lovelock este susținută de studiile recente ale cercetătorilor. Un exemplu este reprezentat de o descoperire a savanților Universității din Hong Kong, conduși de Jiu Liao. În urma cercetărilor efectuate asupra mareelor, aceștia au ajuns la concluzia că planeta pare să „respire”. Un prim argument este formarea unor bule de aer la suprafața mareelor. Un alt argument este mișcarea ritmică a suprafeței ocenului, în urma producerii mareelor, aceasta fiind asemănată cu respirația (Battersby, 2013).

Totuși, există și contraargumente asupra acestei teorii. De exemplu, biologul Graham Bell afirma în 1987: „Aş prefera ca Ipoteza Gaia să fie restrânsă la habitatul ei natural al chioşcurilor de ziare, în loc să polueze munca savanţilor”. Un alt om de știință indignat de teoria lui Lovelock este John Postgate, care adăuga pe această temă într-un număr din New Scientist: „Sunt oare singurul biolog care suferă de o izbucnire nervoasă, de un sentiment al irealului când mass media mă invită din nou să o iau în serios (ipoteza n.r.)?” (Popovici, 2019).

Remarcabilă este teoria concepută de Peter Douglas Ward, denumită „Medeea”, care susține ideea conform căreia Terra este un organism „sinucigaș”. Douglas contrazice radical ipoteza Gaia, susținând că prezența vieții în forma ei actuală este produsul unor serii de evenimente (scăderea biodiversității, dispariția unor specii și creșterea dramatică a altora). De asemenea, acesta susține că Terra nu protejează viața, ci tinde să ajungă în starea ei inițială, adică lipsită de viață (Stănescu, 2009).

Așadar, ilustrând argumentele aduse de James Lovelock și de cercetătorii contemporani, pot susține faptul că Terra este un organism viu. Pentru sceptici, am două întrebări: Dacă Pâmântul, asemenea celorlalte planete ale Sistemului Solar, ar fi un organism „neviu”, cum a fost posibilă apariția și evoluția vieții? Cum este posibil ca Terra să fie singura planetă din sistemul solar unde există viață?

Bibliografie:

Battersby, S. (2013, august 2). Ipoteza Gaia în lumina datelor recente. Retrieved from SCIENTIA: https://www.scientia.ro/univers/terra/5202-ipoteza-gaia-revizitata.html

Boztas, S. (2009, august 12). James Lovelock – The Vanishing Face of Gaia: A Final Warning. Retrieved from THE LIST: https://edinburghfestival.list.co.uk/article/19868-james-lovelock-the-vanishing-face-of-gaia-a-final-warning/

Popovici, A. (2019, aprilie 23). Ipoteza Gaia. Pământul este la fel de viu precum noi. Retrieved from Descoperă.ro: https://www.descopera.ro/natura/18094923-ipoteza-gaia-pamantul-este-la-fel-de-viu-precum-noi

Stănescu, M. (2009, iulie 21). Pământul este o planetă sinucigașă! Retrieved from Descoperă.ro: https://www.descopera.ro/natura/4666294-pamantul-este-o-planeta-sinucigasa

Surse foto:

Jame Lovelock- autorul „Ipotezei Gaia”, sursa: Boztas, S. (2009, august 12). James Lovelock – The Vanishing Face of Gaia: A Final Warning.

Gaia- o zeiță furioasă, sursa: Stănescu, M. (2009, iulie 21). Pământul este o planetă sinucigașă!

Două rapoarte și sute de vești proaste.

Vom încerca o prezentare clară a rezultatelor acestora, însă nu ezitați să le consultați direct, pentru mai multe detalii: IPCC și WWF.

Încep prin a pune bazele întregii povești subliniind faptul că astăzi, 97% dintre oamenii de știință din domeniu consideră că Pământul se încălzește, și că este din vina oamenilor. Aceasta nu (mai?) este o ipoteză, nici măcar pentru cei mai…sceptici, este o realitate.

Povestea schimbărilor climatice aduse de societatea umană începe o dată cu revoluția tehnologică, însă noi nu vom coborî atât de departe în istorie, ci ne vom opri în 1992: anul în care a fost semnată Convenția-cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice, cu ocazia Summitului din Rio. Acesta a fost momentul când un număr considerabil de țări (197 în 2015) au decis că trebuie să „stabilizeze concentrațiile de gaze cu efect de seră din atmosferă la un nivel care ar împiedica interferența antropică periculoasă în sistemul climatic”.  Cu alte cuvinte, trebuie făcute eforturi pentru a limita impactul oamenilor asupra climei planetei, un impact produs, așa cum știm, de modul nostru de viață (va reamintesc că în 2018, am „consumat” resursele aferente anului în curs pe 1 august si că de atunci traim “pe datorie”).

Ei bine, din 1995 până astăzi, părțile semnatare s-au întâlnit anual pentru a discuta progresul (?) făcut în acest sens, iar una dintre cele mai mediatizate întâlniri a fost cea de la Paris (COP 21). Cu această ocazie, a luat naștere Acordul de la Paris, al cărui obiectiv principal a fost de a „întări răspunsul global la schimbările climatice, mențînând o creștere a temperaturii globale în acest secol cu mult sub 2 grade Celsius față de nivelurile preindustriale și continuând eforturile de limitare a creșterii temperaturii până la 1,5 grade Celsius”.

Cu toate acestea, trendul nu pare să se schimbe: producem în continuare din ce în ce mai multe gaze cu efect de seră, care sunt corelate cu schimbările climatice. Și, pentru a completă evantaiul de vești proaste, IPCC ne spune în raportul sau din octombrie 2018 că o creștere limitată la 1,5 °C nu este deloc ușor de obținut… și că în plus, acest „best case scenario” prevăzut de COP 21 este, de fapt, dramatic în ceea ce privește efectele asupra naturii și a societății umane.

Sute de milioane de vieți sunt în joc, declară raportul, în cazul în care vom avea o încălzire de 1,5 °C – ceea ce va avea loc în 2040 dacă tendințele actuale vor continua.

2040 este în 20 de ani.

Aproape toate recifurile de corali vor dispărea, incendiile și valurile de căldură ar afecta planetă anual, iar combinația secetă – inundații – temperatură crescută ar duce la o gravă problema de aprovizionare cu alimente. 

Însă folosirea conditionalului este inutilă: acest scenariu se va produce și va fi o situație fericită: același raport declara că pentru a atinge doar o creștere de 1,5°C, este necesară o transformare atât de profundă a economiei, agriculturii și a vieții la nivel mondial,  încât “nu există un precedent istoric documentat”.

Va invit să citiți raportul pentru mai multe detalii.

Al doilea apel la trezire a fost dat de WWF, care a abordat problema impactului stilului de viață uman asupra faunei sălbatice. După cum probabil știți, viață pe Pământ a trecut prin 5 mari extinctii cunoscute, fiecare fiind responsabilă pentru dispariția unui procent considerabil din viață pe Terra la momentul respectiv.  Ne confruntăm astăzi cu a șasea extincție de masă, a cărei responsabilitate revine oamenilor. Va invit să citiți primele capitole din Sapiens – o scurtă istorie a umanității pentru a va clarifica relația între venirea (istorică și repetată a) Homo Sapiens într-un punct geografic și schimbările majore ce au afectat biodiversitatea locală. 

Raportul arată că societatea umană este responsabilă pentru declinul populațiilor de specii sălbatice cu 60%… față de 1970! În doar 40 de ani. Aveți acces la datele care au stat la baza raportului aici. 

“Dacă ar fi existat o scădere cu 60% a populației umane, această ar echivala cu golirea Americii de Nord, a Americii de Sud, a Africii, a Europei, a Chinei și a Oceaniei. Această este amploarea efectelor noastre. “ (Mike Barrett, director executiv al științei și conservării la WWF)

Unul dintre exemplele cunoscute este cel al albinelor și al scăderii populației lor că urmare a utilizării pesticidelor și a altor chimicale. Un raport al Uniunii Europene arată pierderi de colonii de până la 20% într-o singură iarnă. Albinele sunt responsabile cu polenizarea a circa 80% dintre culturile necesare oamenilor, iar o deteriorare accentuată a populațiilor de albine va duce inevitabil la probleme legate de producția de hrană și de alte bunuri bazate pe plante.

Însă acesta este un exemplu cunoscut și care ne afectează foarte direct. Circuitele naturale și relațiile complexe dintre componentele mediului, sau cele dintre diferitele specii de animale și plante sunt afectate de activitățile umane într-o măsură mai mare decât cea așteptată până acum câțiva ani (când, de exemplu, încălzirea cu 2 grade era prevăzută pentru anul 2100, nu pentru 2040). Și toate acestea se reflectă în viață noastră, a speciei umane. Societatea umană, cu luxurile și avantajele sale, este bazată în întregime pe natură. Avem în continuare nevoie de aceste resurse pentru a supraviețui și a prospera. Alternativă este probabil de găsit și de învățat în celelalte 5 mari extincții de pe Terra: până la urmă, planeta supraviețuiește. Speciile care trăiesc pe ea, nu neapărat.

Sursa foto.

Antropocenul reprezintă o eră geologică în care se remarcă impactul omului asupra ecosistemelor. Aceasta nu este o eră oficială, termenul nefiind acceptat în nomenclatura geologică, însă este folosit în diverse studii științifice. Eugen F. Stoermer a fost cel care a folosit prima dată noțiunea de „Antropocen”.

Nu sunt clare limitele acestei ere. Cei mai mulți cercetători susțin plasarea limitei inferioare a Antropocenului în perioada Revoluției Industriale, mai precis din momentul descoperirii motorului cu aburi. Această tehnologie a dus la schimbările geosferelor, cea mai afectată fiind atmosfera.

Există însă și cercetători ce susțin că începutul Antropocenului a fost marcat de așezările omenești permanente din timpurile preistorice, mai exact de începerea activității agricole, fiind reprezentat de revoluția neolitică. Alți specialiști plasează începutul erei din momentul lansării celor două bombe nucleare la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

Semnificație

Referitor la acest termen, se poate remarca alipirea celor două cuvinte antropo și cen, însemnând om și respectiv nou, actual, recent, conform Dex. Astfel, putem concluziona că Antropocenul semnifică perioada omului modern, perioadă ce a avut și încă are un impact puternic asupra mediului înconjurător.

Obiect de studiu

Activitățile antropice au dus la schimbări asupra planetei și inclusiv ale climei. Antropocenul studiază acest impact pe care umanitatea îl are asupra mediului, în prim plan aflându-se schimbările climatice globale. Prin avansarea accelerată a tehnologiei, nivelul de emisii ale gazelor cu efect de seră (CO_x, NO_x, etc.) a crescut considerabil. Aceste lucruri au dus la modificări globale evidente, cum ar fi topirea calotei glaciare și implicit creșterea nivelului mării.

Dezvoltarea comunităților umane în antropocen

Deoarece începutul erei geologice, Antropocen, nu se cunoaște exact, dezvoltarea comunităților umane va fi prezentată din trei perspective.

a) Revoluția din neolitic

Dacă plasăm începutul antropocenului în cadrul revoluției din neolitic, putem discuta de o principală evoluție a comunităților umane dictată de descoperirea agriculturii. Momentul în care omul a învățat cum să folosească terenul agricol eficient a fost și momentul în care se poate vorbi despre începutul civilizației omenești. Astfel, au apărut așezările permanente, așezări ce mai târziu vor deveni orașe.

Dezvoltarea comunităților umane nu s-a efectuat uniform pe toată suprafața globului. Acolo unde existau resurse suficiente, teren ce putea fi cultivat și animale ce puteau fi ușor domesticite, dezvoltarea a fost mai accelerată. În acea perioadă, Mesopotamia (în prezent Irak și Siria) era considerat „cornul abundenței”, având caracteristicile necesare pentru a se dezvolta civilizații superioare (sumerienii, babilonienii etc.).

Apariția comerțului a dus la prima formă de globalizare. Au fost create drumuri, au fost împărtășite idei de dezvoltare, realizându-se o rețea de comunicare între civilizații ce a dus la o dezvoltare mai mare a acestora. Comunitățile umane au evoluat treptat până în secolul al XVIII-lea, când tehnologia va căpăta un avans rapid.

b) Revoluția Industrială

La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în Anglia începe o perioadă de dezvoltare tehnologică incredibilă, denumită Revoluția Industrială. Marile descoperiri de la acea vreme înlocuiesc manufactura cu mașinismul, realizând astfel noi ramuri de producție, noi centre industriale și nu în ultimul rând, se dezvoltă clasa muncitoare.

În 1712, Thomas Newcomen a construit motorul cu abur prevăzut cu piston și cilindru, iar în 1784, James Watt perfecționează invenția. Acest moment este considerat începutul Revoluției Industriale.

Revoluția industrială a dat startul unei dezvoltări rapide a comunităților umane dar și unor dezastre ecologice considerabile. Abundența emisiilor de gaze cu efect de seră, dar și exploatarea resurselor la o scară mult mai largă au dus la modificări însemnate ale mediului. Acestă perioadă a fost probabil cea mai dăunătoare din toată istoria umanității.

c) Al doilea război mondial

Conflictele au reprezentat principalii factori ce au schimbat fațada hărților politice. Încă din cele mai vechi timpuri au existat conflicte între triburi, civilizații, țări etc. Lupta pentru putere, dorința de a căpăta cât mai multă influență a existat din totdeauna. Astfel au fost create imperii ce ulterior s-au destrămat, colonii și, mai nou, organizații interstatale.

Al doilea război mondial a adus strategii și tehnologii de luptă ce până atunci erau nemaiîntâlnite. O armă ce a schimbat în totalitate percepția omenirii vizavi de război a fost bomba nucleară. Lansarea celor două atacuri nucleare în orașele japoneze Hiroshima și Nagasaki, de către armata americană, a adus un nou concept asupra lumii moderne, războiul nuclear. Frica de acest tip de război este una cât se poate de justificată, bombele cu hidrogen fiind deosebit de periculoase nu numai în zona în care acestea sunt eliberate, dar produc un efect asupra mediului greu de suportat de geosferele Pământului.

Un exemplu vizavi de repercursiunile exploziilor nucleare poate fi cel de la Cernobîl, Ucraina. În anul 1986, în urma unei defecțiuni, Centrala Atomonucleară a explodat, efectele resimțindu-se la sute de km distanță. În România, oamenii au observat plantele decorative care au ofilit, iar aceștia erau instruiți să nu cumpere fructe și legume de pe piață.

Concluzii

În concluzie, Antropocenul este era care descrie impactul omului asupra mediului, impact ce duce în cele din urmă la insecuritate socială. Pentru dezvoltarea comunităților umane până în acest moment, a fost nevoie de o intervenție asupra componentelor Pământului, ce a fost inevitabil resimțita ulterior.

Tehnologia de azi ne permite să utilizăm resurse într-o manieră mai sustenabilă, iar energia poate fi alternativă, regenerabilă. Protejarea și conservarea mediului se fac simțite din ce în ce mai mult, deoarece înțelegem importanța acestora, în special când se vorbește despre sănătatea populației.

Articol realizat de Romete Gabriela Cristina

Anul I Master Evaluarea Integrată a Stării Mediului

Facultatea de Geografie, Universitatea din București

Bibliografie

• http://stiintasitehnica.com/ce-este-antropocenul/
• http://www.anthropocene.info/
• http://www.descopera.org/revolutia-neolitica/
• http://www.descopera.ro/istorie/16142400-revolutia-care-a-schimbat-lumea-din-temelii-de-ce-revolutia-industriala-a-inceput-in-marea-britanie
• https://editors.eol.org/eoearth/wiki/Anthropocene

Sursa foto:  https://en.wikipedia.org/wiki/The_Anthropocene_Extinction

The origins of the lagoon complex are strongly influenced by the sediments carried along by the Danube from its origins all the way to its delta over the course of the last millennium. As far as location is concerned, the Razim-Sinoe lagoon complex is situated south of the Danube Delta and covers more than 1.100 square kilometers[U1] , of which 863 square kilometers are represented by the lagoons themselves. Most of the complex consists of a depression that was initially covered by the waters of the Black Sea and was subsequently fragmented by sandbars and spits.

Human activities during the last decades have left their mark on the lagoons – nowadays, engineering works divide the complex in two distinct units: Razim and Sinoe.

The Razim unit is made of a number of lakes: Razim, Goloviţa, Zmeica and Babadag. The most important lake is Razim itself, with an area of approximately 400 square kilometers and a maximum depth of 3.2 meters. This unit was isolated from the sea’s influence and has subsequently become a freshwater reservoir used for irrigating nearby fields.

The channels of Dranov and Dunavăț connect the Razim Lagoon with the Sfântul Gheorghe arm of the Danube Delta, thus receiving water from the river.

The Sinoe unit consists of the following lakes: Sinoe, Nuntași and Tuzla. It is separated from the Black Sea by a dam and its largest lake, Sinoe, measures 135 square kilometers and reaches a depth of just 1.6 meters.

The Razim-Sinoe Lagoon Complex belongs to the Danube Delta Biosphere Nature Reserve and its significance lies not just in its biodiversity (both plants and animals) but also in terms of its cultural heritage. Currently, the lagoon complex hosts 10 of the 20 highly protected areas of the Nature Reserve, which host unaltered ecosystems containing various plant and animal species. Their role is to maintain the characteristic plant life of the Delta and to act as sanctuaries for its animals.

Water quality in the lagoon complex is determined to a large extent by the quality of Danube’s waters, due to the interconnected nature of the two. As such, pollution affecting the Danube River inevitably reaches the lagoons.

Pollution is mostly due to waste water, even though it is not directly discharged in the lagoon complex. Because of its direct link with the Danube, the worst affected area is Razim Lake. Another major source of pollution comes from agricultural activities in the neighboring fields, which rely on chemical fertilizers. Industry also affects water quality, despite the fact that no industrial activities take place nearby. Nevertheless, the Danube carries industrial pollutants from other areas upstream. Shipping on the arms of the Danube is yet another source of pollution.

Water quality monitoring in the lagoon complex is carried out by several monitoring stations which measure the concentration of the most important pollutants. Water quality is assessed and assigned to one of the established water quality classes depending on a number of indicators.

In 2015, oxygen indicators (dissolved oxygen, biochemical oxygen consumption – CBO5 and chemical oxygen consumption – CCO-Mn and CCO-Cr) have recorded values that placed them in the first or second classes of water quality. The only exception is the CCO-Cr indicator, which is consistent with an average level of water quality. Lake Razim’s waters are strongly influenced by organic matter discharge in the Danube. Thus, the input of organic matter from the Danube was 105 times greater for CBO5, 57 times greater for dissolved oxygen, 350 times larger for phosphorus and 140 times larger for nitrogen than the input originating from the drainage basins of Razim and Babadag lakes.

In terms of nutrients, the role played by the Danube Delta in storing/capturing these elements, compared to the total input of the river, is insignificant, reaching only 2-3%. Consequently, the Danube’s nutrient load reaches almost entirely the Blacks Sea. For the lakes found in the Delta, it was determined that mineral nitrogen levels are within the limits of the first two classes of water quality, whereas total phosphorus values present concentrations typical for the second or third classes. In 2015, the levels of phosphorus have increased in the waters of Sinoe Lake.

Heavy metals, such as iron, cadmium and lead are found in concentrations that place them in the fourth and fifth water quality classes for the entire lagoon complex. Zinc and nickel on the other hand are found in lower concentrations, belonging to the good water quality class.

In the category of organic micro-pollutants, such as chlorine-based organic pesticides, values exceeding the threshold of the second water quality class were recorded for lindan and DDT concentrations. Lindan concentrations varied widely, between the first and the fourth quality class, whereas DDT generally fell in the fifth class.

Eutrophisation is a form of pollution affecting aquatic land ecosystems and is caused by a natural or artificial enrichment of water with nutrients, mostly phosphorus and nitrogen. Unlike the natural process, man-made eutrophisation is a rapid phenomenon which brings about deep subsequent changes in the state of aquatic ecosystems, degrading them and impacting its human uses: water supply, fish farming, leisure etc.

Eutrophisation can affect any type of water environments: rivers, lakes, transitional water bodies and coastal waters, but it manifests itself most often in the case of stagnant or semi-stagnant environments, such as lakes and man-made reservoirs, the Danube Delta and the coastal area of the Black Sea. The degree of an aquatic ecosystem’s eutrophisation is expressed mainly by the concentration of nutrients (total nitrogen and total phosphorus), the level of oxygen saturation and the amount of phytoplankton biomass.

In our particular case, the vast amounts of nutrients collected by the river throughout its entire basin have had a significant contribution to the eutrophisation that affects the lakes of the delta. This phenomenon has become more intense after 1980 and has triggered substantial changes in the aquatic flora and fauna. The contribution of local pollution sources is dwarfed by the amount of nutrients carried by the Danube and they may only play a local role at the scale of the delta. Eutrophisation has been amplified by the increase in the average water flow on the channels, which was caused by dredging operations carried out between 1961 and 1989.

Article written by Hugeanu Roxana – Cătălina, Greenly collaborator, and translated by Mihail-Andreas Mitoseriu.

La ediţia a VIII-a (martie 2016) au fost prezentate trei articole cu următoarea tematică: Monitorizarea corpurilor de apă din Bazinul Tisei, județul Maramureș, în 2014, autori: Gabriela Andreea Despescu, S. Nacu, R. Bătinaș; Riscurile hidrice induse de scurgerea maximă – potențiale efecte asupra  biodiversității în culoarul Tisei Superioare, autori: Gh. Șerban, A. Sabău, A. Nițoaia, S. Rafan, I. Ponciș, respectiv Probleme privind calitatea apei în spațiul aferent ariilor protejate Pricop-Huta Certeze și Tisa Superioară, autori: R. Bătinaș, Gh. Șerban, A. Sabău.

La ediţia a IX-a (martie 2017) a fost prezentată o lucrare mai amplă, cu titlul: Resursa de apă dulce în siturile Natura 2000: Pricop Huta Certeze şi Tisa Superioară, autori: A. Sabău, R. Bătinaș, I. Roşu, Gh. Șerban.

Toate cele patru articole ştiinţifice, redactate în limba engleză, se găsesc publicate online pe pagina web a conferinţei (http://eeagrants-tisa.ro/?news=publicatii), respectiv în volumele full-text, editate, la fiecare ediţie menţionată.

Proiectul menţionat anterior este finanţat printr-un grant acordat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia şi se derulează în cadrul Programului RO02 – „Biodiversitate și servicii ale ecosistemelor”, Apelul pentru propuneri de proiecte nr. 1, al cărui Operator de Program este Ministerul Mediului.

Echipa Proiect RO02-0013 

Un grup de analiști teritoriali ai Facultății de Geografie și Știința Mediului din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, au aplicat pe un eșantion de 75 persoane din grupul țintă al proiectului RO02-0013 – Studiu integrat privind contribuția ecosistemelor din ariile protejate Natura 2000: Pricop-Huta Certeze și Tisa Superioară la dezvoltarea durabilă a comunităților locale (SIENPHCTS)o anchetă sociologică vizând gradul de informare al localnicilor asupra siturilor Natura 2000 Pricop-Huta Certeze și Tisa Superioară.

66,7% dintre persoanele chestionate consideră că existenţa unui sit Natura 2000 în arealul în care locuiesc este foarte importantă (20%) sau importantă (46,7%), în timp ce 22,7% apreciază că un astfel de sit nu prezintă relevanţă, este puţin important (5,3%) sau nu este deloc important (4%).

Rezultatele anchetei soicologice reflectă o valorificare scăzută de către localnici a resurselor naturale din situri, acţiunile punctuale de antreprenoriat turistic existente deja în zonă neconstituind exemple foarte grăitoare pentru demonstrarea unei valorificări economice a resurselor locale. Acest fapt derivă și dintr-o lipsă de implicare din partea membrilor comunității dar și a factorilor de decizie (custode, autorități publice etc.).

Răzvan BĂTINAȘ

Manager de proiect

Geneza Complexului lagunar este puternic influențată de aluviunile transportate de-a lungul Deltei Dunării în decursul a peste 1000 de ani. În ceea ce privește localizarea, acesta este situat în sudul Deltei și ocupă o suprafață de peste 11.000 de kilometri pătrați, din care suprafața lacurilor este de 863 de kmp. O mare parte a complexului constituie o zonă depresionară ce  inițial a fost acoperită de apele maritime și apoi fragmentată, formându-se cordoane și grinduri.

Activitățile umane și-au pus amprenta asupra complexului în decursul ultimilor decenii, astfel, în urma amenajărilor hidrotehnice acesta a fost transformat în doua unități distincte: Unitatea Razim și Unitatea Sinoe.

Unitatea Razim este formată din lacurile Razim, Goloviţa, Zmeica şi Babadag . Cel mai important lac este Razim, ocupând o suprafață de aproximativ 400 de kilometrii pătrați și are o adâncime maximă de 3,2 metri. Unitatea a fost izolată de influența mării și transformată în rezervor de apă dulce ce alimentează sistemele de irigații aflate în vecinătatea complexului.

Prin canalele Dranov și Dunavăț, laguna Razim primește un aport fluvial provenit din Dunăre, prin legătura cu brațul Sfântul Gheorghe.

Unitatea Sinoe este alcătuită din lacurile Sinoe, Nuntași și Tuzla. Unitatea comunică cu Marea Neagră printr-un stăvilar. Lacul Sinoe ocupă o suprafață de 135 de kilometrii pătrați și are o adâncime maximă de 1,6 metri.

Complexul Lagunar Razim-Sinoe este inclus în Rezervația Biosferei Delta Dunării și prezintă interes, atât din punct de vedere botanic, cât și din punct de vedere al viețuitoarelor sau al atracțiilor culturale pe care le adăpostește. În prezent, în aria complexului lacustru se găsesc 10 din cele 20 de arii strict protejate ale Rezervației, în perimetrul cărora se păstrează, în condiții nemodificate sau puțin modificate de om, specii de plante și animale precum și mediul lor de viață. Rolul lor principal este de conservare a vegetației caracteristice și de refugiu pentru diferite specii de animale.

Calitatea apei din cadrul Complexului Razim-Sinoe este determinată de calitatea apei Dunării datorită legăturii Dunăre-Deltă-Complex Lagunar. În urma acestei legături directe, sursele de poluare ale complexului sunt influențate și de sursele de poluare a Dunării.

Principala sursă de poluare a Complexului lagunar este reprezentată de apele uzate, chiar daca acestea nu sunt deversate direct in lagună. Din cauza legaturii directe cu Dunărea, cel mai afectat este lacul Razim. O altă sursă de poluare este reprezentată de activitățile agricole ce se desfășoară în apropierea complexului deoarece se utilizează îngrășăminte chimice. De asemenea, o sursă importantă de poluare este industria, deși nu se desfășoară activități industriale în zonă , din cauza legăturii cu Dunărea, complexul Razim-Sinoe este afectat indirect de această ramură economică. Complexul lagunar este afectat și de poluare în urma transporturilor pe brațele Dunării.

Monitorizarea calității apei în zona complexului Razim-Sinoe se realizează prin intermediul stațiilor de monitorizare cu ajutorul cărora se fac determinări asupra principalilor poluanți. Starea calității apei este apreciată în urma încadrării în clase de calitate a grupelor de indicatori.

În anul 2015, indicatorii regimului de oxigen reprezentați de oxigenul dizolvat, consumul biochimic de oxigen (CBO5) și consumul chimic de oxigen (CCO-Mn și CCO-Cr), au înregistrat valori care au corespuns în general clasei I și clasei a II-a de calitate. Excepție face indicatorul CCO-Cr ale caror valori au corespuns, în general, clasei moderate. Calitatea lacului Razim este puternic influențată de descarcările de substante organice din fluviul Dunărea. Astfel încarcarea provenită din Dunare este de 105 ori mai mare pentru CBO5, 57 ori pentru oxigen dizolvat, 350 ori pentru fosfor total și 140 ori pentru azot total decât cea provenită din bazinul propriu al lacurilor Babadag si Razim.

În ceea ce privește nutrienții, s-a constatat că rolul Deltei Dunarii în stocarea/reținerea nutrienților raportat la încarcările totale ale Dunarii este nesemnificativ, fiind estimat la 2-3 %. In consecinta incarcarile de nutrienti din Dunare ajung in totalitate in Marea Neagra. Pentru lacurile deltaice  s-a constatat că azotul mineral se regăsește în limitele claselor de calitate I și II, iar fosforul total a prezentat concentrații medii corespunzătoare claselor de calitate I – III. Creșterea continutului de fosfor s-a remarcat în anul 2015 pentru lacul Sinoie.

Metale grele ca: fierul, cadmiul și plumbul se regăsesc în concentrații corespunzătoare claselor IV si V de calitate pentru toată zona complexului lagunar. Zincul și nichelul au în general concentrații medii corespunzătoare clasei bune de calitate.

Din categoria micropoluanților organici de tipul pesticidelor organoclorurate s-au intregistrat depășiri ale limitei clasei a II –a de calitate pentru concentratiile de lindan si DDT. Lindanul a înregistrat o evoluție pe o scară foarte largă de la clasa I până la clasa a IV-a, în timp ce DDT-ul s-a încadrat, în general, în clasa a V-a de calitate.

Eutrofizarea este o formă de poluare a ecosistemelor acvatice continentale cauzată de imbogătirea excesivă naturală sau artificială a apelor cu nutrienți, în principal fosfor și azot. Spre deosebire de procesul natural, eutrofizarea determinată de om este un proces rapid, care determină schimbări succesive și profunde ale stării ecosistemului acvatic, ducând la degradarea lui și la afectarea folosințelor pentru care a fost creat : alimentări cu apa, piscicultură, agrement, etc.

Eutrofizarea afectează toate categoriile de ecosisteme acvatice, râuri, lacuri, ape tranzitorii și ape costiere, manifestându-se însă cu precădere în ecosistemele stagnante și semi-stagnante: lacurile naturale, lacurile de acumulare, Delta Dunării și zona costieră a Mării Negre. Gradul de eutrofizare al ecosistemelor acvatice se exprimă în principal prin concentrația nutrienților (azot total și fosfor total), gradul de saturație în oxigen și biomasă fitoplanctonica.

 În cazul Deltei, cantitățile mari de nutrienți aduse de fluviul Dunărea din întregul bazin, au contribuit semnificativ la apariția fenomenului de eutrofizare a lacurilor deltaice, a cărui intensificare s-a observat în special după anii 1980, determinând schimbări importante ale florei și faunei acvatice. Contribuția surselor locale de poluare la eutrofizarea lacurilor deltaice a fost nesemnificativă în comparație cu aportul Dunării, acestea având numai impact local. Amplificarea fenomenului de eutrofizare a fost favorizată și de creșterea debitului mediu al apei preluat și transportat de canale în interiorul, consecință a dragării canalelor realizate în Deltă în perioadă 1961-1989.

Articol scris de  Hugeanu Roxana – Cătălina, colaborator Greenly.