Singura modalitate prin care am putea aduce o notă de previzibilitate privitoare la consecinţele unor dezastre naturale, este felul în care percem şi înţelegem evenimentele şi experienţele trecutului, astfel încât să minimizăm efectele prezentului, pentru reducerea pierderilor.
Dezastrul din 1953 produs de revărsarea Marii Nordului peste Olanda, de care v-am vorbit în episodul trecut, a avut o mare influenţă asupra felului în care olandezii se protejează astăzi de apele mării. La nici 3 săptămâni de la producerea dezastrului, au pus bazele înfiinţării Comisiei Delta. La nivelul acesteia se ofereau soluţii privitoare la sporirea siguranţei în situaţii de urgenţă, aducându-se astfel în vedere 5 proiecte, ce au format ulterior, pe 18 octombrie, Planul Delta, sub amprenta căruia, pentru asigurarea unei construcţii de înaltă calitate a digurilor, a fost acceptată şi Legea Delta.
„Operaţiunea Delta” – Digurile
Sursa foto
O operaţiune de construire a unui dig este extrem de problematică, în condiţiile în care apa pulsează încontinuu, luând totodată nisipul şi pietrele care trebuiau să confere forma digului. Ca atare, olandezii au recurs la o tehnică nouă: unitatea de casete Phoenix.
Acestea nu erau altceva decât simple cutii de beton goale, prefabricate, care, amplasate una lângă cealaltă în tranşeu, confereau împreună forma unui dig. Având iniţial o dispoziţie deschisă, în care apa mării, aproape că putea curge nestingherită prin casetele goale, la flux şi reflux, odată amplasate la locul potrivit, casetele au fost umplute cu nisip şi pietriş, digul fiind astfel complet.
Acolo unde însă casetele nu s-au dovedit a fi cea mai bună soluţie de închidere a tranşeelor, s-a recurs la o altă tehnică – funicularul. Pietre masive de beton, cu o greutate de 2, 5 tone fiecare, erau transportate de o gondolă (cu o capacitate de 15 tone) special creată în acest sens, şi răsturnate apoi în apă, cu ajutorul unor cleşti ataşaţi gondolei. Golurile rămase între blocurile de beton ale digului nou format, erau umplute ulterior cu nisip pentru a nu mai lăsa apa să curgă printre.
Reversul medaliei
O iniţiativă de acest gen nu putea fi lipsită însă şi de unele aspecte negative. Acolo unde apa curgea înainte liberă, înainte şi înapoi, acum, blocată fiind în spatele digurilor, a suferit un proces de îndulcire şi împrospătare, o schimbare practic la 180 grade a microclimatului, proces evident cu consecinţe majore asupra biodiversităţii. Fauna şi flora acvatică de apă sărată au pierit, iar păsările şi-au luat zborul. Terenuri care erau constant inundate, acum erau uscate, iar altele, care ar fi devenit uscate la reflux, acum erau aflate permanent sub apă.
În 1976, olandezii au găsit o soluţie şi pentru această problemă – Oosterschelde.
Digul din Oosterschelde devine o barieră de trecere, cea mai mare din lume, ale cărei porţi vor fi închise numai în condiţii meteorologice extreme, cu alte cuvinte permite o comunicare deschisă cu marea, mareea menţinând astfel mediul unic de apă sărată. În acest fel, Oosterschelde devine astfel și unul dintre parcurile naționale cele mai spectaculoase ale țării.
Sursa foto
Measlantkering
Această denumire aproape imposibil de pronunțat este motivul pentru care Rotterdamul nu este sub ape şi cea care încheie seria Construcţiilor Delta.
Digurile aflate de-a lungul canalului navigabil Nieuwe Waterweg (“New Waterway”), s-au dovedit a fi insuficiente pentru protecţia zonelor înconjurătoare, cât şi pentru Rotterdam, astfel Ministerul Drumurilor Navigabile şi Construcţiilor Publice a organizat un concurs pentru construcţia unei bariere împotriva valurilor furtunoase. Datorită faptului că Nieuwe Waterweg era ruta principală spre portul din Rotterdam, bariera trebuia astfel concepută încât să nu blocheze tranzitul transporturilor de mărfuri. Modelul câştigător presupunea construirea unor porţi uriaşe, curbate din oţel, scufundate pe un prag, până pe fundul canalului navigabil, permiţând deschiderea acestora cu uşurinţă în condiţii meteorologice normale, implicit accesul vapoarelor la port fără dificultate.
Sursa foto
Costurile proiectului nu au fost nici pe departe cele aspectate, de aproximativ 680 000 milioane de euro, ci au ajuns la un total de 5 miliarde de euro; practic, cu această sumă, olandezii şi-au cumpărat pământul. Construcţiile Delta alcătuiesc „un pact” pe care olandezii l-au încheiat cu marea, un compromis unic între siguranţă, economie şi recreare.
Și cu toate astea, „socotelile” olandezilor cu apa se încheie aici, sau e doar începutul unei provocări mult mai mari? Cum îşi gestionează ei pământurile, acum uscate, dar care până nu demult erau îmbibate în apă? Episodul trecut am aflat de ce i se spune Olandei, „Țara morilor de vânt” sau ”Țara polderelor”, dar de ce i se mai spune şi ”Țara lalelelor”? Răspunsul acestor întrebări le aflaţi în episodul următor.
Surse info:
http://www.espace-project.org/part1/publications/reading/Casestudies.htm
http://www.holland.com/global/tourism/Article/oosterschelde-1.htm
Articol realizat de Elena Neacşu.