Cunoașterea condițiilor climatice din mileniul trecut este importantă, deoarece în acest fel putem evidenția ritmul neobișnuit de rapid al modificărilor din prezent. Majoritatea datelor provin din emisfera nordică, însemnările cele mai numeroase fiind făcute în Europa și America.
Perioada climei optime din Evul Mediu numită și era vikingilor
Cuprinde aproximativ primele 300 de ani ale mileniului trecut. Următoarea imagine redă temperatura reconstituită pentru Europa de vest.
La nivelul întregii emisfere nordice, temperatura medie a fost comparabilă cu cea din zilele noastre. Trebuie menționat că regimul termic și cel al precipitațiilor nu au evoluat uniform pe întreaga emisferă, cel mai cald fiind în Europa și America de Nord. Începând cu secolul al IX-lea, clima Europei a devenit mai caldă, temperatura medie fiind cu aproximativ 1 ⁰C peste cea din zilele noastre. Totodată, cantitățile de precipitații au crescut considerabil față de perioada anterioară. Analiza chimică a bulelor de aer rămase captive în gheață indică abaterea termică pozitivă cea mai mare în zonele nordice. În Europa de nord, între secolele VIII și XII, atât temperatura apei cât și cea a aerului a depășit cu 3 – 4 ⁰C pe cea din prezent. Condițiile au devenit favorabile pentru migrația vikingilor către Islanda și Groenlanda; apoi, o colonie s-a stabilit pe țărmul estic al Americii de Nord în regiunea denumită Vinlanda. S-au făcut descoperiri geografice în Oceanul Arctic, până la insulele Svalbard și Novaia Zemlia. Clima a fost favorabilă doar în Europa. Unele zone din America au fost afectate de secete prelungite. Factorii climatici asociați cu cei sociali au dus la declinul sau dispariția unor civilizații. După aproape 2000 de ani de dezvoltare, orașele mayașe de pe Peninsula Yucatan au fost părăsite, între anii 750 și 950. Analiza sedimentelor din Marea Caraibe indică cele mai cumplite secete din ultimii 1000 de ani. O soartă asemănătoare au avut și indienii Anasazi, care populau regiuni aflate pe teritoriile actualelor state Colorado, New-Mexico, Arizona și Utah.
Mica glaciațiune
Începând cu secolul al XIII-lea, tot mai multe surse relatează despre răcirea climei și o creștere a cantităților de precipitații în vestul Europei. Până în secolul al XVIII-lea, locuitorii continentului au suferit din cauza epidemiilor și a foametei și au dispărut sate montane din cauza coborârii ghețarilor. Distribuția în timp a temperaturii nu a fost uniformă. Perioade foarte reci au fost întrerupte de ani cu o vreme mai puțin severă. Înrăutățirea condițiilor climatice a început în Groenlanda, încă din ultima parte a secolului al XII-lea. În Europa centrală și de sud-est, răcirea s-a produs în prima parte a secolului al XIII-lea, aici fiind asociată cu o creștere a gradului de continentalism. Cantitățile de precipitații au scăzut. Comerțul din Atlanticul de nord a fost perturbat de gheața care avansa spre sud. Zonele de coastă ale Mării Nordului au fost măturate de furtuni puternice. Secolul al XIV-lea a debutat în Europa de vest cu o vreme rece și deosebit de umedă. Între anii 1313 și 1321, suprafețe întinse s-au transformat în mlaștini. Lucrările agricole nu s-au putut efectua. Mai ales în Franța și în Anglia, foametea a fost atât de gravă încât s-a ajuns la acte de canibalism. După o încălzire temporară, temperaturile au scăzut din nou la începutul secolului al XVI-lea. Cu mici întreruperi, perioada rece a ținut până în jurul anului 1850. Acest interval de timp este denumit mica glaciațiune. Temperatura medie a fost cu 1,5 ⁰C mai mică decât în prezent și s-a semnalat un exces de precipitații de circa 20%.
Răcirea este redată și de picturile realizate în Germania, Țările de Jos și Anglia. Peisaje de iarnă din vestul Europei de Pieter Bruegel (1525 – 1569)
Londra: Tamisa înghețată (1684)
Vremea deosebit de rece a influențat și cursul istoriei. Trupele lui Napoleon au fost înfrânte cu ușurință în Rusia, datorită iernii deosebit de severe, instalată deja în luna noiembrie a anului 1812. Vremea a ajutat din nou rușii în al Doilea Război Mondial. Iarna din 1942 – 1943 a fost una foarte rece.
Mica glaciațiune are cauze legate de activitatea solară și de vulcanism. Între anii 1645 și 1715, perioadă numită Minimum Maunder, numărul petelor solare a fost extrem de mic, existând intervale de timp în care lipseau în totalitate. Observațiile s-au făcut din anul 1610 cu instrumente optice.
Activitatea vulcanică s-a intensificat începând cu secolul al XVI-lea și a culminat cu erupția vulcanului Tambora din Insula Sumbawa (Indonezia), în anul 1815. Dioxidul de sulf ajuns în stratosferă se oxidează la trioxid de sulf, se formează aerosoli de sulfați care reflectă puternic radiația solară. Schimbarea caracteristică a culorii cerului se observă, de asemenea, în tablourile realizate în această perioadă. Anul care a urmat erupției Tamborei a fost unul tragic pentru locuitorii Europei de vest și ai Americii de Nord, fiind consemnat ca „anul fără vară”.
Anomalia termică estimată, din vara anului 1816:
Încălzirea începută în secolul al XIX-lea, care continuă și în prezent
Finalul micii glaciațiuni a fost marcat la sfârșitul secolului al XVIII-lea de o încălzire, urmată de o răcire temporară mai puțin semnificativă. Odată cu trecerea timpului, datele provenite din măsurători directe devin tot mai multe. Prima rețea de măsurare a temperaturii a fost înființată în 1780 (Societa Palatina cu sediul în Mannheim). Primele date satisfăcătoare despre temperatura medie a emisferei nordice provin din 1854; valori suficient de sigure sunt consemnate începând cu 1881.
Estimarea temperaturii medii a emisferei nordice pe baza mai multor surse:
Acest grafic, pe ultimele 12 secole, este prezentat în raportul IPCC (2007). Există perioade în care valorile estimate diferă destul de mult, însă tendințele sunt asemănătoare. Creșterea temperaturii din secolul al XX-lea este evidentă. Este neobișnuită viteza cu care se produce. În secolul care a precedat revoluția industrială, rata de modificare era de -0,03 ⁰C/100 ani, în timp ce în prezent se observă o creștere de 0,74 ⁰C/100 ani. Foarte probabil rolul cel mai important revine factorului antropogen, prin emisiile de dioxid de carbon provenite din arderea combustibililor fosili. Pe următoarea imagine, s-au suprapus peste graficul precedent rezultatele simulărilor realizate cu modele climatice, în care au fost introduși factorii presupuși a fi contribuit la modificările temperaturii: activitatea solară, erupțiile vulcanice, creșterea concentrației gazelor cu efect de seră. Nuanțele de gri sunt mai întunecate acolo unde suprapunerea, indicată și în procente, dintre valorile estimate și cele rezultate din modele este mai mare. Astfel, se confirmă cauzele răcirii din perioada micii glaciațiuni. De asemenea, concordanța dintre valorile măsurate începând cu secolul al XIX-lea și datele de ieșire ale modelelor converg, în condițiile în care au fost introduse în calcule modificările compoziției atmosferei din această perioadă, adică valorile în creștere ale concentrației dioxidului de carbon.
Bibliografie:
- Henson, Robert, 2007: The Rough Guide to Climate Change. The Symptoms, The Science, The Solutions. Rough Guides Ltd., London, New York.
- IPCC, 2007: Climate Change 2007: The Physical Science Basis. Working Group I Contribution to the Fourth Assessment Report of the IPCC. IPCC, Cambridge University Press, New York.
Articol realizat de Gabriel Ticheru
