Orasul aurului negru: asa a fost denumit Ploiestiul de ceva vreme incoace si pe buna dreptate. Istoria lui, tumultoasa si interesanta, se leaga strans de cea a petrolului. Voi incerca sa va spun mai putine despre Ploiesti si mai multe despre petrolul din zona aceasta. Iar pentru vremurile moderne voi impleti afectarea calitatii aerului in istorisirea mea.
Sa incep cu inceputul si sincera sa fiu momentul de sfarsit nu-i definitivat, deci pornesc la cale lunga. Petrolul este o substanta extrem de veche, iar ingredientul ei de baza este unul animal. Sa spunem ca planctonul sau alte forme de viata microscopice se depun pe fundul unui golf de-a lungul a milioane de ani, formand o roca bogata in nutrienti. Aceasta roca este apoi ingropata incet sub mii de tone de sedimente. Greutatea stratului de deasupra impune presiuni imense in adancime, iar temperatura nu se lasa mai prejos, fiind extrem de ridicata. Astfel, corpurile fosilizate „fierb sub presiune”, dand nastere substantei pe care o cunoastem sub denumirea de petrol.
Animalele contin mai multe grasimi decat plantele (din plante se formeaza carbunii), iar grasimile contin mai mult hidrogen; acest surplus de hidrogen duce la formarea unei hidrocarburi, sa-i spunem, fluide. De fapt ceea ce numim petrol este un amestec de hidrocarburi: lichide (ca petrolul lampant si benzina) si semisolide (ca bitumul), la care se adauga hidrocarburi gazoase (metan, propan, butan etc), a caror prezenta, sub forma a miliarde de bule minuscule, face ca petrolul sa fie si mai fluid.
Bulele de gaz prinse in interiorul petrolului se dilata violent, sfaramand rocile si creandu-si drum catre suprafata (uneori nu au cum, dar asta e o alta povestire). Apoi, deoarece amestecul de gaz si petrol este mai usor decat apele subterane din roca, incepe sa migreze ascendent. Petrolul si gazul (care se separa unul de celalalt pe masura ce se inalta) ajung la suprafata si incep, pur si simplu, sa se scurga.
Asa putem intelege cum extractia petrolului din zona judetului Prahova de azi, si nu numai, era la inceput simpla, deoarece aurul negru „tasnea din venele pamantului”. Dacii si romanii foloseau pacura si smoala in viata de zi cu zi, fie ca medicament, fie la uns osiile carelor si carutelor, stand ca marturie in Prahova descoperirile facute la Hizesti-Matita-Pacureti si Targsorul Nou. In epoca feudala, puturile de pacura si focurile vii (gazul natural se poate aprinde si arde ani de-a randul) sunt atestate documentar in hrisoavele domnesti. Cercetarile au stabilit ca termenul de pacura – derivand din latinescul picula si intalnit in documente numai in limba romana – vine să confirme ca, in tinuturile noastre, a existat „o exploatare necontenita a produsului respectiv din epoca romana si pana acum.
La utilizarile mentionate mai sus se adauga in epoca feudala prelucrarea pieilor de animale si intretinerea incaltamintei. In secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, titeiul era cautat de catre armatele otomane si rusesti; cu smoala si pacura se ungeau vasele de razboi si „caiacele de tip pluta pentru flota Dunarii”.
Petrolul ca bogatie interesa pe domnie, pe mitropolie (bisericile puteau primi de la domnie sau cumpara dreptul de exploatare a fantanilor de pacura), pe proprietarii de pamanturi (in Tara Romaneasca nu a existat pana in secolul al XIX-lea o legislatie miniera, proprietarul pamantului fiind automat si proprietarul subsolului, cu exceptia sarii si a aurului ce apartineau cutumiar domnitorului).
Bibliografie:
Buzatu, Gh., (2009), O istorie a petrolului romanesc, Casa editoriala Demiurg, Iasi
Dumitrescu, N., Stanciu, L., Zidaru, C., (1998), Din istoria transportului titeiului prin conducte in Romania, Ed. Silex, Bucuresti
Roberts, Paul (2004). The End of Oil. On the Edge of a Perilous New World, Boston: Houghton Mifflin
Sursa foto: Wikipedia: Muzeul Petrolului din Ploiesti
Pentru a fi la curent cu cele mai noi articole scrise de redactorii Greenly Magazine, dar si de colaboratori, va invitam sa va abonati la newsletter-ul revistei noastre.
