Asa cum am inceput sa va povestesc in prima parte a acestui articol, de la sfarsitul veacului al XVII-lea petrolul a inceput sa fie utilizat pentru iluminatul gospodariilor taranesti si al oraselor fara a deveni o activitate organizata. Iluminatul nu se facea cu lampi si felinare, ci prin aprinderea niasalatelor si a butoaielor cu pacura. Dupa acest sistem s-au iluminat curtile domnesti, drumurile, vadurile, ocnele.
Referindu-ma mai detaliat la exploatarea titeiului, in vremea lui Matei Basarab (1632-1654) izvoarele de titei au fost captate prin santuri, prin adunarea lui cu vasul sau cu carpe inmuiate. Treptat locuitorii au perfectionat metodele de extractie a titeiului prin gropi speciale, apoi prin fantani taluzate din care scoteau titeiul cu galeata. O groapa ajungea pana la adancimea de 1 415 metri, transportul se facea in butoaie, vase, galeti etc. In judetul Prahova, la Pacureti, Campina, pe Valea Teleajenului si in alte zone s-au descoperit gropi captusite cu lemn de stejar, bai speciale pentru pacura, guri de exploatare. Sistemul captusirii gropilor cu lemn s-a impus si pentru salvarea vietilor celor care se ocupau cu exploatarea titeiului. Adancirea gropilor, a fantanilor, a dus la noi inventii si anume utilizarea crivacului (scripete) tras cu o funie sau un lant. Din pacate multi putari au murit asfixiati de gaze sau prin surparea peretilor.
Libera pana la mijlocul veacului al XIX-lea, exploatarea „santierelor” de petrol devine monopol de stat. Dintr-un document aparut in 1792 reiese ca doar o optime din productia anuala a unui put revenea fantanarului, desi el asigura si materialul si munca, restul apartinand domnitorului. Turcia a fost principalul debuseu al acestui mineral, exportul facandu-se prin porturile Galati, Braila, Calarasi, Giurgiu, Oltenita.
Transportul acestui produs, de la regiunile subcarpatice la malurile Dunarii, se facea anevoie si cu pretul unor mari pericole. Drumurile proaste pentru carute si foarte periculoase din cauza banditilor, care se ascundeau in padurile judetelor Vlasca si Ialomita, faceau vanzarea la schela imposibila, caci turcii, pentru a evita riscurile transportului, cumparau acest produs numai din porturile dunarene.
Fantanarii plecau bine inarmati, fiindca, mai ales la intoarcere, cand aveau cu ei bani, adevarate lupte se dadeau uneori in intinsele paduri care acopereau pe acea vreme Campia Romana. Nu toti aveau aceeasi soarta, caci oameni inarmati pazeau drumurile care treceau prin paduri. Cei care scapau nejefuiti si in viata se duceau la biserica cea mai apropiata si multumeau lui Dumnezeu ca i-a protejat, apoi se intorceau la vetrele lor pentru a-si continua munca grea.
Intamplarile mai sus povestite aveau loc si dupa 1800. De aici pana la „boom-ul petrolier” al Ploiestiului nu mai e mult. In primavara anului 1856, Teodor Mehedinteanu, intors dintr-o calatorie de studii, a adus cu el doua lampi care ardeau cu ulei extras din sisturi bituminoase. Indemnat de profesorul Alexe Marin si cu ajutorul farmacistului Steege, el a distilat titei obtinand un „gaz” care dadea o lumina mai vie si mai putin miros.
Incurajat de succes, el a participat la o licitatie si a obtinut concesiunea iluminarii orasului Bucuresti, apoi l-a convins pe fratele sau Marin sa infiinteze o rafinarie, acesta incepand sa construiasca, prin decembrie 1856, „fabrica de gaz”. Ridicata in bariera Rafov, intre garle, in mahalaua Sf. Dumitru, prima rafinarie din lume a inceput sa functioneze in primavara anului 1857.
Bibliografie:
Buzatu, Gh., (2009), O istorie a petrolului romanesc, Casa editoriala Demiurg, Iasi
Dumitrescu, N., Stanciu, L., Zidaru, C., (1998), Din istoria transportului titeiului prin conducte in Romania, Ed. Silex, Bucuresti
Neacsu, M., (2008), Imaginea urbana element esential in organizarea spatiului: studiu de caz municipiul Ploiesti, Teza de doctorat, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Geografie
Surse foto: Financial Communique, Wikipedia – Crivac
Pentru a fi la curent cu cele mai noi articole scrise de redactorii Greenly Magazine, dar si de colaboratori, va invitam sa va abonati la newsletter-ul revistei noastre.
Aurel Tudorache
25/04/2012
Aveti cateva date eronate in articol.
In perioada mentionata de d-voastra nu existau mijloacele tehnice pentru saparea unor “gropi” cu adancimea de 1415 m.
Instalatiile rudimentare pentru scoaterea vaselor cu petrol se numeau “hecne” cu cai. Ele functionau asemantor cu crivacul folosit la extractia vagonetilor de sare din saline. De altfel fotografia din materialul d-voastra este probabil crivacul folosit la Salina Turda. Mai exista un crivac la Muzeul Tehnic din Bucuresti, de dimensiuni mai mari, care a fost folosit la Salina Praid.
Despre exploatarea petrolului mai gasiti date in Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir si foarte multe date la Muzeul Petrolului din Ploiesti.
Cu stima
A. Tudorache
Alexandra Petre
25/04/2012
Va asigur ca aceasta este valoarea regasita in lucrarea domnilor Dumitrescu, Stanciu si Zidaru. In articol nu am mentionat, in principal din lipsa de spatiu, ca aceste “gropi” erau mostenite de la o generatie de fantanari la alta, puteau fi trecute din posesia lor in cea a manastirilor, daca domnitorul acorda dreptul de exploatare celor din urma, etc. Practic, exploatarea indelungata (chiar sute de ani) poate fi o explicatie pentru dimensiunea oferita. Din pacate termenul “treptat” – prezent in lucrare – nu ofera o pozitionare exacta in timp a ajungerii la aceste dimensiuni. De asemenea, termenul de crivac este mentionat in carte ca utilaj. Parandu-mi foarte interesant, am adaugat o fotografie a acestuia in articol, trimitand si catre sursa si, asa cum ati mentionat, acesta este crivacul de la Salina Turda.
Nu voi contesta validitatea informatiilor oferite in lucrarea consultata, insa ma voi informa si asupra detaliilor oferite de dumneavostra. Multumesc frumos pentru comentariu si pentru interesul acordat acestui subiect, pe care, personal, il gasesc foarte interesant.
Cu stima,
Petre Alexandra