Două dintre aceste exemple pot fi grupate în categoria „efectul nu este atât de puternic astăzi încât să îmi dea viaţa peste cap, aşa că mai poate aştepta”, iar al treilea, ei bine, face parte din clasa „nu mi se întâmplă mie, deci oricum nu are nici o importanţă dacă fac ceva sau nu”. Ştiţi voi, scuzele pe care le folosim uneori pentru a ne simplifica viaţa.

1. Schimbările climatice

Desigur că ştim povestea (iar dacă nu o ştim, ar trebui să ne uităm la An Inconvenient Truth): din cauza creşterii cantităţii de substanţe poluante din atmosferă, radiaţia solară este prinsă ca într-o seră între straturile atmosferice şi suprafaţa pământului, determinând o creştere a temperaturii. Atât să fie?… Aceasta este definiţia efectului de seră, aşa cum aţi intuit. Vorbim, desigur, despre efectul de seră „augmentat” de către poluanţi, deoarece el există pe planeta noastră şi în „stare naturală” – ceea ce este un lucru bun, deoarece nimeni nu ar aprecia o temperatură medie de -18 grade pe Terra, nu? Însă nu doar efectul de seră sporit şi prietenul său, „încălzirea globală” (consecinţa evidentă şi imediată a acestuia) intră în categoria schimbărilor climatice induse de către om. În mod sigur aţi auzit de fenomenul El Nino – nu, nu vorbim despre muzica latino, ci despre modificările climatice a căror sursa se regăseşte în apele coastei pacifice a Americii Latine. În mod normal, apa este mai caldă (şi are un nivel mai ridicat) în partea vestică a Pacificului, pe coastele Indoneziei, fiind împinsă şi ţinută în zona respectivă de vânturile ce bat peste ocean, dinspre est spre vest. Din când în când, însă, vânturile scad în intensitate, iar stratul de apă caldă se revarsă peste apa rece de pe coastele statului Peru. Efectele? Ploi torenţiale şi inundaţii într-o parte a Pământului, secete devastatoare în altele. Însă în ce mod este acest eveniment influenţat de om? Pe scurt, cu cât mai caldă apa, cu atât mai devastatoare efectele. Temperatura apei este corelată cu cea a aerului, pentru că totul face parte dintr-un uriaş sistem. Iar despre temperatura aerului tocmai am discutat…

Impactul incazlirii globale

Ceea ce este interesant, este faptul că nu toată lumea „crede” în schimbările climatice, ca şi cum ar fi o zeitate sau o superstiţie în care să poţi alege să crezi sau nu. Mai ţineţi minte când nimeni nu a crezut în teoria heliocentrică a lui Copernic? Oamenii respectivi ar fi fost de râsul satului câteva decenii mai târziu. Însă efectul nu a fost dramatic la nivel de planetă, până la urmă, fie că era un fapt crezut, fie că nu, Pământul tot se învârtea în jurul Soarelui şi nimic nu putea schimba această realitate. Din păcate, neîncrederea cu care întâmpinăm realitatea schimbărilor climatice poate fi dezastruasă, deoarece efectele lor pe termen mediu şi lung asupra noastră, ca specie sunt dezastruase. Şi nimeni în afară de noi nu le poate preveni.

Însă este mai uşor să ne gândim fie că este vorba despre o poveste, fie că efectele sale sunt atât de reduse încât vor trece zeci şi sute de ani până când să trebuiască să ne preocupăm (moment în care – fericire! – problema nu va mai fi a noastră), fie că oricum, nu avem ce face pentru a schimba lucrurile. Mai uşor, însă excesiv de naiv pentru reprezentanţii unei specii care se consideră superioară. E ca şi cum ai şti că urmează să fii atacat de un tigru, iar soluţia ta este să închizi ochii şi să te prefaci că nu este aşa.

2. Iată albinele – unde sunt?

Albinele urbane

Oricine a urmărit măcar tangenţial politicile europene pe mediu şi-a dat seama că în ultimii ani, albinele au ocupat un loc important sub reflector. De ce? Pentru că nu mai sunt şi este esenţial să mai fie.

Albinele reprezintă principalii polenizatori ai plantelor de care avem nevoie, direct sau indirect, pentru a supravieţui în modul în care o facem astăzi. Lipsa lor înseamnă că aceste plante nu se mai pot reproduce, fapt care, pe lângă efectele directe asupra alimentaţiei, industriei sau celorlalte activităţi umane, au un efect deosebit de important asupra lanţurilor trofice. Capetele luminate au realizat că problema este într-atât de importantă, încât au cuantificat valoarea polenizatorilor în agricultura europeană şi au ajuns la impresionanta cifră de 22 miliarde de euro anual. Dintre soluţiile propuse (şi semnificativ finanţate) la nivel european, sunt de menţionat diagnoza şi prevenirea morţii albinelor, limitarea şi adaptarea pesticidelor utilizate, limitarea poluării, controlarea plantelor modificate genetic etc. În zonele urbane europene se practică amplasarea de stupi pe acoperişurile clădirilor publice pentru a rezolva problema lipsei albinelor la nivel local.

Din nou, opinia publică se izbeşte de un zid de „ei şi, ce?”, zid care ar trebui demolat cât mai repede, înainte ca efectele să se regăsească la noi în farfurie. Ce putem face? Paşi mici, dar incredibil de utili, de la a avea plante cu flori afară, pentru a asigura hrana albinelor, până la a exclude alimentele sau produsele pentru crearea cărora au fost utilizate pesticide sau organisme modificate genetic sau până la a limita cât se poate de mult poluarea aerului.

3. Risipa de hrană şi cum participăm cu toţii la aceasta

Risipa de hrana trece prin farfurie

Risipa de hrană, sau, pe numele ei oficial, „Food waste”, este subiectul fierbinte al anului 2014. A fost topicul Green Week de anul acesta şi elementul central al zecilor de conferinţe şi evenimente legate de mediu şi dezvoltare durabilă din lume. Ce înseamnă, însă, risipa de hrană, dincolo de ceea ce reiese în mod evident din numele său?

Poate vă amintiţi, in copilărie, când nu mâncaţi tot din farfurie, iar mama va făcea să vă simţiţi teribil de vinovaţi pentru că „bieţii copii africani nu au ce mânca, iar tu arunci jumătate din porţie!”. Da, este şi aceasta o definiţie. Altfel spus, înseamnă că producem (noi, ţările dezvoltate) o cantitate mai mare de hrană decât este necesar. Vă veţi gândi: da, înseamnă că restul de alimente este trimis către cei mai puţin avantajaţi, nu? Nu. Ceea ce nu se consumă – iar prin „consum”, înţeleg orice pas din ciclul de producţie – transport – utilizare în care proprietarul produselor se schimbă – este aruncat. Producătorii îşi vând bunurile supermarketurilor. Acestea acceptă doar fructele/legumele care au un anumit standard, ceea ce include şi o formă, o greutate sau un aspect anume. Ceea ce nu este primit, se aruncă. În supermarket, produsele se vând cu o anumită viteză, în funcţie de diverşi factori. Având în vedere că hrana înseamnă într-o bună parte alimente proaspete, acestea se deteriorează relativ rapid, fie calitativ, fie estetic. Ceea ce nu se vinde, se aruncă.

Cum se poate recupera hrana in plus

Pentru acasă, tindem să cumpărăm alimente a căror dată de expirare este cât mai depărtată şi, de preferinţă, în cantităţi mari, pentru că e mai ieftin. Însă asta înseamnă, pe de-o parte, că acele produse care expiră mai curând vor fi evitate de către clienţi (şi da, se aruncă), iar pe de alta, că vom utiliza doar o parte din cantitatea cumpărată, pentru că un pachet uriaş de legume congelate, de exemplu, nu se conservă la fel de bine după ce a fost deschis. Şi deja ştiţi urmărea: restul se aruncă.

Când tragem linie, remarcăm că o bună cantitate de hrană ajunge la groapa de gunoi, hrană utilizabilă atât pentru alimentaţie, cât şi pentru alte scopuri, mai nobile decât ghena: alimentaţia animalelor, compostul şi fabricarea de îngrăşăminte etc. Ce putem face? Să nu cumpărăm mai mult decât ceea ce ne trebuie, să rezistăm tentaţiei de a ne umple frigiderul, să nu ne fie teamă să luăm produse ce expiră în 2-3 zile sau mere care sunt puţin zgâriate ori banane uşor lovite. Dacă nu, ajung la gunoi.

Şi dacă tot suntem  la acest subiect, vă recomand să priviţi campania „Legume şi fructe urâte”, care va invită să le cumpăraţi. Sperăm să vă convingă!

Aşa că haideţi să ne informăm, să ne luăm destinul în mâini şi să nu mai închidem ochii la tot ceea ce ne afectează. Ne afectează! Fiţi egoişti şi luptaţi pentru un mediu mai bun pentru voi sau fiţi altruişti şi faceţi-o pentru copiii voştri – orice va motivează, însă paşii trebuie făcuţi. Nimeni nu poate purta această luptă în locul nostru, iar sacrificiul cerut nu este unul atât de mare încât să ne facă rău. Efectele, însă, se vor face simţite după fiecare bătălie.

Surse foto: 1, 2, 3, 4, 5. 

Gabriela Moroșanu: Care au fost schimbările produse în practicarea agriculturii în sudul județului Dolj în ultimele două decenii?

Constantin Moroșanu: Agricultura practicată în această regiune este în bună măsură tradiţională, puţine schimbări survenind de-a lungul timpului. Peisajul de aici este dominat de păşuni şi păduri de foioase, terenurile arabile fiind mici ca dimensiuni şi răspândite pe suprafeţele întinse de vegetaţie nativă…

G.M.: Cum resimțiți în general modificările asupra mediului și, mai precis asupra capacității ecosistemelor agricole de a susține o agricultură la același nivel ca înainte?

C.M.: Efectele negative ale omului asupra biodiversităţii sunt deocamdată, din punct de vedere statistic, substanţial reduse în general în Europa de Est faţă de cea de Vest. Pe de altă parte, această regiune culturală tradiţională, şi în consecinţă şi biodiversitatea ei unică ar putea să dispară în viitorul apropiat, dacă va fi intensificată exploatarea terenurilor. O problemă la fel de mare pentru ecosistemele agricole a fost și continuă să fie lipsa unei coeziuni între proiectele de realizare a infrastructurii și de extindere a localităților cu modul defectuos de implementare a lor, pe de-o parte, nerespectând termenele, iar pe de alta, neținând cont de permisivitatea elementelor naturale, punând la risc modul sau mecanismul lor normal de funcționare.

G.M.: Considerați că intruziunea factorului uman în teritoriu a afectat peisajul agricol și în zona din sudul județului Dolj, pe care ați avut-o în grijă în anii în care ați funcționat ca primar al Comunei Ostroveni…care ar fi principalele efecte?

C.M.: Urmarea va fi fragmentarea peisajului şi deteriorarea generală a habitatelor rămase. Experții trebuie să pledeze pentru găsirea unui echilibru între dorinţa legitimă pentru infrastructuri mai bune şi recolte mai mari în agricultură pe de o parte, şi efectele folositoare ale exploatării extensive a terenurilor pe de altă parte. În opinia mea această provocare ar trebui înţeleasă ca o şansă de a nu repeta şi în Europa de Est greşelile făcute în Europa de Vest.

G.M.: Făcând o paralelă între tehnicile agricole din micile gospodării din zilele noastre și cele aplicate în timpul existenței agriculturii colective, există diferențe de uz ecologic?

C.M.: Atât ceea ce se numea ”Agricultură ecologică” pe vremuri, cât și cea practicată acum nu au cum să existe în lipsa unui minim tratament chimic. Fără tratament chimic modest, cu aplicarea unor doze de îngrășăminte naturale – gunoi de grajd fermentat – nu obținem cantitatea optimă de produse agricole, în ciuda solului fertil de care ne bucurăm în această parte a țării. Toți care fac agricultură ecologică nu sunt sinceri dacă susțin că nu se ajută de nimic,  pentru că dacă, spre exemplu, însămânțezi porumb, ai nevoie de gunoi de grajd, altfel în loc să crească știuletele corespunzător parametrilor de productivitate a soiului, soi care asigură în condiții de tratament chimic până la 900-1100 boabe, se va obține o cantitate mult diminuată, inevitabil, indiferent de cât de fertil este solul. Dacă nu se aplică tratament chimic și se merge pe un așa-zis ”porumb ecologic” și dacă poți totuși să asiguri cantități corespunzătoare de gunoi de grajd fermentat, producțiile se pot totuși apropia. Insă cultura de porumb netratată nici chimic și nici asigurată cu îngrășăminte naturale poate să degenereze și producțiile să fie foarte mici, sub 1000 kg/ha. În aceste condiții, să cultivi porumb fără să i se asigure nici un tratament chimic, costurile de producție sunt extraordinar de mari, iar producția realizată nu poate acoperi nici măcar cheltuielile făcute.

G.M.: Ne puteți estima cam până la ce nivel de exploatare a terenului se poate practica agricultura ecologică?

C.M.: La nivelul satelor din sudul Câmpiei Olteniei, în general, se practică de mulți țărani o agricultură ecologică pe suprafețe mai mici, în sistem gospodăresc. În sistem legumicol, obținerea de tomate ecologice (foto jos), spre exemplu, pe suprafețe mai mici până la 200 Ar, asigurându-i-se îngrașăminte naturale, se pot obține tomate aproape de nivelul celor tratate chimic. Adică tomate uniforme, fără să fie pătate, sau fără putregai. Pentru cultura de ardei, mai ales cel iute și cu teaca până la 8-10 cm, se obține ușor pe suprafețe mici producția necesară țăranului, însă la ardeii Kapia, ardeii grași sau gogoșari, fără asigurarea unei cantități corespunzătoare de îngrășăminte naturale fermentate, plantele rămân mici, iar producția de ardei nu e conformă soiului, este neuniformă, tecile sunt zbârcite. Varza – soiul Gloria de Buzău (vezi foto sus)– o legumă comună în gospodăriile doljene, cultivată pe suprafețe mici și asigurându-i-se cantitățile necesare de îngrășăminte naturale fermentate, va avea o producție uniformă, aproape de soiul ei (ca mărime) și va rezista foarte bine tăiată și murată la o temperatură sub 10 grade Celsius.

G.M.: Când vorbiți de îngrășăminte naturale, la ce vă referiți? Există unele ”rețete” specifice zonei pentru obținerea lor?

C.M.: Mai mult sau mai puțin. Dar ca exemplu, cocenii tocați – sub brazdă – fermentează și sunt folosiți ca și îngrășământ natural. La cultura de porumb, din resturile vegetale, se pot asigura cantități apreciabile de îngrășăminte daca resturile vegetale sunt bine tocate și concomitent suprafața respectivă să fie arată.

G.M.: Cunoașteți bine terenurile din sudul județului Dolj și ați precizat că sunt unele dintre cele mai fertile din țară, dar știm cu toții că oricât de bun este un anumit tip de sol, dacă este utilizat intens, fără respectarea anumitor reguli agrotehnice, nu mai dă același randament în timp. Ați putea enumera câteva din tehnicile agricole de îmbunătățire a performanței solului, în zona dumneavoastră?

C.M.: Cea mai importantă este rotirea culturilor (să nu se facă monocultură). Fertilizarea cu gunoi de grajd cu cel puțin 10 tone/ha, fertilizarea culturilor cu NPK (Azot – Fosfor – Potasiu) sunt și ele câteva tehnici foarte uzitate în această parte a țării. O regulă de aur, aș putea spune, este să nu se dea foc resturilor vegetale, deoarece acestea ajută la reglarea structurii solului, humusul ținând glomerulele în pământ. De asemenea, arderea vegetației ruderale de pe sol este o mare greșeală comisă foarte des, iar rezultatul se răsfrânge nu numai asupra resturilor vegetale care se doresc a fi îndepărtate, ci și asupra gâzelor și râmelor care contribuie la regenerarea continuă a solului. Introducerea în subsol prin arătură a resturilor vegetale este o soluție la problema scăderii cantității de humus de pe un teren arabil. Dacă se poate, aceste resturi este bine să fie tocate, iar cocenii adăugați și ei, acolo unde sunt în plus pentru animale.        

G.M.: Presupun că atât în anii în care ați fost primar al Comunei Ostroveni, cât și în cei ce au urmat, ați fost martorul măcar a câtorva evenimente negative răsfrânte asupra productivității solului, fie ele naturale sau induse de om…Care sunt formele de degradare a solului în zona în care locuiți?

C.M.: Scăderea fertilității prin practicarea monoculturii este cea mai periculoasă formă de degradare în zona de sud a Olteniei, aș putea spune. De altfel, o altă formă de degradare este cea constând în dezechilibrul chimic dintre principalii componenți activi ai solului, complexul NPK. Și aceasta pentru că agricultorii nu cunosc științific intrările și ieșirile de substanțe chimice într-un ciclu de creștere a unei anumite plante. Spre exemplu, după fasole, poți pune grâu și, astfel, solului nu îi mai trebuie azot adus pe cale artificială. Pentru cultivarea leguminoaselor în alternanță cu grâul nu trebuie modificată cantitatea deja existentă de NPK. Folosirea abuzivă a azotului nu mai menține echilibrul dintre cele trei substanțe (azotul dă creștere vegetativă, fosforul dă calitate – maturizare și creștere uniformă și potasiul menține echilibrul între cele două elemente). Nu în ultimul rând, deflația este al doilea vector de degradare a solului, pentru că transportă nisipul pe terenul bun și cu toții știm cât de mult s-a extins până acum peisajul cu dune ale Olteniei și ce efecte are asupra producției agricole. Deflația, survenită și pe timp de secetă, usucă masa vegetativă.

G.M.: Cum se realiza înainte gestionarea acestor riscuri asupra învelișului edafic și cât de eficiente sunt măsurile luate în zilele noastre, comparativ cu cele pe care le aveați în vedere în timpul regimului socialist?

C.M.: Se plantau perdele de protecție. Acestea stăvileau vânturile care bat permanent de la V (dinspre Calafat) la E (spre Corabia), ce pot ajunge și la înălțimi de 10 m. Actualmente, tot ce pot remarca este legat de gestionarea proastă a suprafețelor forestiere rămase.

G.M.: Considerați că agricultura din sud-vestul Câmpiei Olteniei merge pe un făgaș bun? Cum ați caracteriza-o comparativ cu cea practicată în alte zone ale țări, la ora actuală?

C.M.: Proprietarii de pământ în această zonă au un mare dezavantaj că fosta organizare prin OCT (Oficiul de Cadastru al Teritoriului), la împărțirea pământului, a divizat fostele tarlale în sute de bucăți, de la 5 Ar până la max 1 Ha. Nu spun asta pentru că sunt nostalgic după vechiul regim, dar împărțirea aceea avea un raționament logico-științific. Fărâmițarea solelor mari până în 1989 a determinat o agricultură de subzistență, cu culturi neuniforme și producții infime. Mecanizarea e făcută de particulari, care nu au niciun interes să mențină o arătură bună, un agrofond bun, la doar două degete în pământ aruncând sămânța. Agronomii de la primării nu mai calcă pe pământ, iar terenurile productive de odinioră se transformă din ce în ce mai mult în pârloage agricole.

G.M.: Ca economist, dar și ca fin cunoscător al problemelor agricole, ce îmbunătățiri ați aduce sectorului agricol din zona dvs.?

C.M.: În primul rând reonstituirea perdelelor de protecție, apoi unificarea proprietăților și crearea de sole până la 50 Ha, pe care se pot aplica tehnologiile actuale sau în perspectivă moderne. Reconstrucția și repararea sistemelor de irigații cu apa din Dunăre și din pământ prin fântâni de adâncime ar fi un antidot foarte eficient contra secetelor frecvente din această zonă.

G.M.: În măsura în care sunteți la curent cu programele agricole implementate în ultimii ani în sudul județului Dolj, care ar fi punctele lor tari și care ar fi cele slabe?

C.M.: Îmi pare rău că nu mai e nimic valabil din ce se practica în trecutul nu foarte îndepărtat. Nu avem nevoie neapărat de o agricultură competitivă, ci de una necesară pentru hrana oamenilor și a animalelor. Suprafețele cultivate trebuie să dea producții constante, iar obținerea lor nu poate fi făcută decât prin fertilizare, irigare și lucrări agricole de bună și foarte bună calitate și făcute la timp. Degeaba cultivi mai târziu, pentru că se mărește paguba. Îngrășămintele nu se aplică nici prea târziu, în iunie la grâu, sau la porumb în august, dar nici prea devreme. În luna martie ploile puternice dau naștere procesului de levigare, prin care îngrășământul ajunge în pânza freatică și cresc nitriții în apa de consum. Îngrășămintele se dau când pleacă vegetația în creștere, la irigat, exact înainte, iar la neirigat, după ploaie. Se poate și după irigat, dar e greu de mers pe terenul umezit, dar se poate face în aceeași zi, la interval de câteva ore. Substanțele chimice la ploaie sunt volative – dispar din cauza razelor de soare și rămâne numai liantul, substanța activă e transportată afară din complex, iar productivitatea scade.

G.M.: Vă mulțumesc pentru amabilitatea de a  răspunde la întrebările adresate!

Ce este seceta ?

            Conform Dicționarului de Meteorologie și Climatologie, seceta este un fenomen complex, caracterizat prin insuficiența sau absența totală a precipitațiilor, temperaturi ridicate și valori mari ale deficitului de saturație, extinse pe perioade lungi de timp (săptămâni și chiar luni de zile). Condițiile respective determină micșorarea rezervelor de apă ale solului și provoacă dificultăți creșterii și dezvoltării plantelor. Se disting: seceta atmosferică (deficit de umezeală prelungit numai în aer) și seceta pedologică (deficit de umezeală prelungit, atât în aer cât și în sol).

Durata și intensitatea secetei este influențată însă și de alți factori, cum ar fi:

-         deficitul de apă din perioada precedentă;

-         asocierea mai multor factori meteorologici, ca insolația, umezeala aerului redusă, vânturi puternice;

-         declanșarea fenomenului în timpul fazelor importante de vegetație;

-         solurile uscate, lipsite de coeziune și apă;

-         lipsa irigațiilor.

În ultimii 100 de ani se evidențiază o alternanță a anilor secetoși cu anii ploioși, cei dintâi având însă o pondere mai mare. Cu aproximație, 35 din cei 100 de ani au fost normali din punct de vedere al precipitațiilor, 20 ploioși și 45 secetoși. Dintre aceștia, merită menționat anul agricol 1945 – 1946, considerat „cel mai secetos an din secolul XX”, când în sudul și sud-estul țării, recoltele au fost compromise total.

Seceta, un aliat ?

            Pentru majoritatea fermierilor, seceta este un dușman puternic, un musafir nepoftit și nedorit, care scade rezerva din hambare și subțiază buzunarul atât al vânzătorului cât și al cumpărătorului. Așadar, cum poate fi un aliat ?

            Dacă ești unul din agricultorii păgubiți anul acesta de secetă, nu prea mai e nimic de făcut, însă poți lua măsuri ca data viitoare nu numai să fii pregătit, dar să și profiți de pe urma secetei. Fermierii ingenioși și-au mărit întotdeauna profitul pe timp de secetă, pentru că prețul alimentelor crește, iar concurența scade puternic pe piață. Care-i secretul ? Îl știți cu toții: irigațiile !

            Probabil că mulți fermieri au un sistem de irigații propriu, însă în multe cazuri acesta fie nu acoperă toată suprafața cultivată, fie implică costuri prea mari de energie, fie sunt mari consumatoare de apă… cu alte cuvinte, sunt ineficiente.

            Greenly Magazine îți recomandă sistemele de irigat prin picurare, care îți pot păstra producția constantă și în anii secetoși. Tot ce trebuie să faci (și aici majoritatea oamenilor se descurajează), este să investești, să-ți procuri un astfel de sistem adaptat suprafeței agricole. Care sunt avantajele ?

            Distribuirea apei prin picurare în apropierea sistemului radicular al plantei duce la un consum de apă cu circa 30% din consumul realizat prin aspersie și aproximativ 80% din consumul realizat la irigarea pe brazde, ceea ce reduce semnificativ cheltuielile alocate aprovizionării cu apă => o metodă eco, prietenoasă cu mediul. Mulți fermieri practică încă în grădinile de zarzavat și legume, irigarea pe brazde, o metodă care nu mai dă randament !

Iată alte avantaje ale unui sistem de irigare prin picurare:

1. Se dozează exact apa necesară în diferite etape de dezvoltare a culturilor și în funcție de tipul de cultură irigat, eliminându-se în acest fel pierderile;

2. Fiecare plantă în parte poate primi cantitatea optimă de apă în funcție de necesarul de moment;

3. Consumul de apă pentru irigație este mai redus cu 20-40%, datorită uniformității și randamentului ridicat (90-96%) și reducerii pierderilor prin evaporația din sol și aer;

4. Alimentând cu apă numai zona rândurilor de plante, spațiul dintre rânduri rămâne uscat, ceea ce permite executarea lucrărilor agricole în condiții bune, înmulțirea buruienilor fiind mult diminuată;

5. Udarea directă a solului, fără umezirea plantelor, împiedică apariția și înmulțirea bolilor și dăunătorilor. Se micșorează sau se evită unele tratamente chimice, ceea ce împiedică poluarea recoltelor;

6. Permite administrarea îngrășămintelor și a diferitelor tratamente în timpul irigării – prin fertirigare (tehnologia de aplicare a îngășămintelor odată cu apa de irigare) se echilibrează armonios dozele administrate cu necesarul optim al plantelor în diferitele faze de creștere, situații de stres sau vârfuri de sarcină;

7. Menține structura și textura solului astfel încât sistemul radicular al plantelor se poate dezvolta mult mai bine comparativ cu alte modalități de irigare;

8. Prin irigarea prin picurare nu se răcește solul în aceeași măsură ca alte tehnologii de irigare, ceea ce elimină un stres important al plantei în special primăvara;

9. Nu există riscul arderii plantelor, chiar și în cazul irigării în zilele foarte călduroase, cu temperaturi exterioare de peste 40ºC;

10. Restrânge posibilitatea dezvoltării buruienilor, datorită faptului că se udă numai zona activă a rădăcinilor plantelor din cultură, ducând la eliminarea tratamentelor de combatere a buruienilor;

11. Restrânge posibilitatea răspândirii la nivelul întregii culturi a bolilor și dăunătorilor;

12. Mâna de lucru necesară exploatării instalației de irigare prin picurare este mult mai redusă, comparativ cu celelalte modalități de irigare, ceea ce înseamnă mai mult timp pentru alte activități și reducerea cheltuielilor;

13. Ca un cumul al unora dintre avantajele enumerate mai sus, sistemul de fertirigare prin picurare poate asigura o creștere a productivității cu până la 100%.

Singurele „deficiențe” ale acestor echipamente ar fi costul ceva mai mare al investiției inițiale (dar destul de repede amortizabil – 1-2 ani) și posibilitatea deteriorării instalațiilor din teren (robineți, filtre, tub), însă valoarea eventualelor pagube este mică.

Un alt fermier ingenios a găsit o metodă interesantă de a face față secetei, o metodă cu zero costuri. Acesta a plantat 150.000 puieți de salcâm procurați gratuit de la Consiliul Județean Constanța, pentru a proteja 350 hectare de teren agricol. Plantația asigură un microclimat aparte, ferește culturile de vânturile uscate și reține apa mai mult timp în sol. Salcâmul crește foarte rapid, se adaptează pe orice tip de teren, rezistă la geruri aspre, suportă bine seceta, iar ca durată de viață poate atinge cu ușurință 100 de ani. De asemenea, plantațiile de salcâm sunt mană cerească pentru apicultori.

Pentru mai multe informații, vezi http://www.incont.ro/agricultura/un-fermier-din-constanta-a-gasit-solutia-impotriva-secetei-liziera-de-salcami.html

Surse info:

http://www.jurnalul.ro/special/istoria-anilor-de-arsita-din-romania-101284.htm

http://www.financiarul.ro/2012/08/09/47-din-suprafata-cultivata-cu-porumb-este-afectata-de-seceta/

http://www.ziare.com/daniel-constantin/ministrul-agriculturii/cum-ii-va-ajuta-ministerul-agriculturii-pe-fermierii-loviti-de-seceta-afla-sumele-alocate-1183302

http://www.meteoromania.ro/images/agro/nota-seceta.pdf

http://www.marcoser.ro/consultanta/calculator-irigare-prin-picurare/

http://www.listpicurare.ro/

http://www.incont.ro/agricultura/un-fermier-din-constanta-a-gasit-solutia-impotriva-secetei-liziera-de-salcami.html

Ciulache, S., Ionac, N. (2003), Dicționar de meteorologie și climatologie, Editura Ars Docendi, București

Grecu, F. (2009), Hazarde și riscuri naturale, Editura Universitară, București

Surse foto:

http://dinsolar.wordpress.com

http://irigatii.webgarden.com/

www.gardena.com