Conform specialiștilor, cea mai poluantă componentă a mediului este Apa, apa din lacul Karaciai, Rusia. În anul 1990, nivelul radiațiilor (X) de-aici ajungea la 600 mSv (millisievert), iar o oră petrecută pe malul lacului însemna moarte sigură. Pentru a înțelege mai bine ce înseamnă această cantitate, trebuie precizat faptul că doza maximă admisă de radiații acumulate pe durata unui an nu trebuie să depășească 20 mSv. Cantitatea de radiații emise de o radiografie pulmonară este de 0.1 – 0.6 mSv, iar o radiografie dentară are o doză de radiații de 0.02 mSv

Lacul este situat în sud-vestul regiunii Chelyabinsk, aproape de granița cu Kazakhstan. Timp de peste 40 de ani, lacul a primit deșeurile radioactive ale uzinei nucleare Mayak Production Association cunoscută pentru scurgerile periculoase de substanțe radioactive. Pentru a face față invaziei naziste din Al Doilea Război Mondial, rușii au mutat producția de armament spre est, iar Maiak a devenit una dintre cele mai importante fabrici de armament nuclear, accesul persoanelor străine fiind interzis timp de 45 de ani. Oamenii de știință occidentali au putut ajunge în acel loc numai după ce președintele Boris Elțîn a semnat un decret special în anul 1992; primele cercetări efectuate acolo au confirmat faptul că poluarea este la cel mai înalt nivel de pe Pământ.

Deșeurile radioactive deversate în acest lac sunt reprezentate în general de Stronțiu-90 și Cesium-137, două elemente care au nevoie de 30 de ani pentru a-și înjumătăți concentrația.

După obținerea datelor privind gradul de poluare al acestei regiuni, s-a putut face o corelație cu starea de sănătate a populației din zonă iar constatările au fost și sunt înfricoșătoare: cancerul a cunoscut o creștere de 21%, malformațiile congenitale au crescut cu 25% iar cazurile de leucemie au crescut cu 41%.

Râul Techa din apropiere, pe care mai multe sate îl foloseau pentru aprovizionarea cu apă, a fost de asemenea contaminat cu deșeuri radioactive, astfel că peste 65% din populația locală s-a îmbolnăvit de boli cauzate de radiații. Doctorilor însă nu li s-a permis să menționeze cauza reală a bolilor în diagnosticul și tratarea pacienților; bolile de acest fel au fost numite boli speciale. Așadar, comunitățile rurale din jurul instalației nucleare au suferit cel mai mult de pe urma înarmării nucleare a Rusiei contra Germaniei naziste și mai târziu contra SUA.

Începând cu mijlocul anilor ’50, inginerii de la uzina nucleară Mayak au decis să oprească deversarea deșeurilor în râurile și lacurile din apropiere, realizând în acest sens un sistem prin care deșeurile erau pompate în niște cuve imense. Nu după mult timp, în septembrie 1957, o explozie cu o forță echivalentă cu cea a 85 tone de TNT a împrăștiat cele 70 tone de deșeuri radioactive în toată regiunea Chelyabinsk. Norul încărcat cu poluanți a împrăștiat izotopii de cesiu și stronțiu pe aproximativ 9000 km pătrați, afectând sănătatea a aproximativ 270.000 de oameni și contaminând de asemenea solul și resursele lor de hrană.

Datorită distrugerii acestui sistem de depozitare, autoritățile au decis să direcționeze fluxul de deșeuri radioactive în Lacul Karaciai, o soluție privită cu mult optimism de către ingineri; aceștia au considerat că acest receptor natural este un adevărat „mormânt al deșeurilor” pentru mult timp de-acum înainte.

Totul a fost bine până când regiunea Chelyabinsk a fost lovită de o secetă puternică în vara anului 1967. Lacul Karaciai a secat, iar sedimentele radioactive au fost expuse acțiunii vântului și purtate pe o distanța de 900 km pătrați, contaminând astfel solul cu stronțiu-90 și cesium-137.

Astăzi, întregul ținut al regiunii Chelyabinsk rămâne nelocuit ca rezultat al contaminării lacului, râului, a exploziei din 1957 și a secetei din 1967.

Estimările sugerează că aproximativ 1 miliard galoane de ape subterane (1 galon = 4.54 litri în Anglia și 3.78 litri în SUA) au fost contaminate cu 5 mega curie de radionuclizi (1 megacurie = 1 milion curie), iar populația locală nu știe nici în ziua de astăzi care este nivelul real al radioactivității.

Mânați de decalajul dintre Rusia și Occident în ce privește dezvoltarea armelor nucleare, inginerii de la Mayak nu s-au preocupat mai deloc de siguranța populației și de accidentele produse în ultimii 50-60 de ani. Mai multe despre acest lac și despre istoricul poluării, puteți afla de-aici, aici și aici. De asemenea, pe site-ul Daily Mail puteți viziona și un material video foarte interesant.

Sursa: Daily Mail, Acasă.ro

Foto: greenpeace.org; bellon.no

Nu sunt singura care si-a pus intrebari in legatura cu efectele concrete ale radioactivitatii asupra populatiilor si ecosistemelor. Ce se întâmplă cu natura după un accident nuclear? Cum abordeaza fauna locala teritoriile mostenite de la oamenii care le-au abandonat?

Accidentul nuclear din 1986 de la Cernobil si efectele sale pe termen lung au reprezentat o ocazie nefericita, dar unica, pentru a observa pe viu, intr-un veritabil laborator in aer liber, schimbarile impuse de un astfel de eveniment, care a determinat abandonul complet al unei suprafete odata puternic antropizate. „Zona de alienatie”, limitata la 30 km de la centrala nucleara, include doua asezari: Pripiat, un oras de 50 000 de locuitori si Cernobil, 15 000 locuitori. Acum, acolo nu mai traieste nici un om… insa locul este departe de a fi pustiu. Surprinzător, această zonă de excludere, sau “zona moarta”, a devenit un fel de Eden post-nuclear, populat de castori şi bizoni, cai şi păsări, peşti şi şoimi – şi condus de lupi. Peisajul, care era puternic antropizat acum 25 de ani, brazdat de canale de irigatii si drumuri si presarat de campuri cerealiere este renaturalizat, iar reaparitia mlastinilor, padurilor si pajistilor a oferit faunei locale un prilej nesperat pentru a se dezvolta.

Accesul in zona este acum permis (limitat), asadar mai multe echipe de cercetatori au profitat de aceasta neasteptata ocazie pentru a monitoriza fauna din perimetru. Lupii sunt principalii pradatori din zona, asadar o stare buna a sanatatii, numarului si populatiei acestora se traduce printr-o stare buna a ecosistemului din care fac parte. În consecinţă, un studiu pe termen lung al lupilor a fost iniţiat de catre cercetatori pentru a determina sănătatea, aria de extindere şi numărul lor.  O parte din munca si rezultatele obtinute au fost prezentate publicului printr-un documentar realizat de PBS, Radioactive wolves, care poate fi vizionat integral aici.

Astfel, cercetatorii au prins cateva exemplare, le-au evaluat starea de sanatate, le-au pus emitatoare pentru monitorizare spatiala si au reusit astfel sa afle informatii esentiale despre obiceiurile, viata si teritoriile acestora. Iar rezultatele au fost uimitoare:

-          În mai puţin de 25 de ani de la dezastru, se estimeaza ca exista peste 300 de lupi in zona moarta, adica o populatie numeric similara cu zonele externe;

-          Starea de sanatate a lupilor este buna: acestia nu sufera de mutatii vizibile, iar faptul ca populatia este atat de puternica reprezinta un indicator bun pentru sanatatea acestora;

-          Sanatatea ecosistemului este indicata si de aparitia altor specii, cum ar fi soimii sau caii salbatici, care nu mai traiau aici cand zona era populata de oameni.

In fine, cladirile si drumurile celor doua orase parasite sunt acum folosite de animale, ca spatii de hranit, cuibarit sau deplasare, sugerand astfel faptul ca nu radioactivitatea reprezinta un pericol si un sfarsit pentru viata salbatica, ci oamenii.

Pentru a fi la curent cu intreaga poveste, vizionati documentarul. Si nu uitati sa va abonati la newsletterul Greenly, pentru mai multe informatii interesante.

Surse info: www.oasishd.ca, http://www.pbs.org/wnet/nature/episodes/radioactive-wolves/introduction/7108/, http://pripyat.com/en.

Surse foto: http://www-tc.pbs.org/wnet/nature/files/2011/10/09_radio_gallery1-610×405.jpg, http://1.bp.blogspot.com/-PplUkpD8y1U/Tpuptz_c7ZI/AAAAAAAAHt4/SezCjf-W2uo/s1600/RadioactiveWolves2.jpg, http://interactive.wxxi.org/files/images/highlights/radioact_wolv_03.jpg