Populația de vidră a înregistrat un declin continuu în secolul XX, prezența speciei fiind limitată la areale mici  în Europa de vest și centrală, în timp ce în estul Europei există puține informații istorice referitoare la distribuția și abundența acestei specii. Printre cauzele acestui declin populațional se numără: distrugerea și înlocuirea habitatului riparian, reducerea cantităților de hrană prin poluarea râurilor cu diverși compuși chimici, vânătoarea, întrucât este considerată un dăunător din pricina prădării resurselor piscicole.

 Începând cu anii 1990, numeroase surse de poluare au dispărut datorită adoptării unor tehnologii prietenoase cu mediul sau datorită opririi procesului de producție, ceea ce a dus la refacerea naturală a habitatelor și biocenozelor afectate. Repopularea naturală cu pește, crustacee și amfibieni a determinat creșterea numerică și extinderea treptată a populației de vidră din România.

Una dintre asociaţiile implicate activ în conservarea populaţiilor de vidră din România este Asociaţia pentru Conservarea Diversităţii Biologice, cu sediul în Focşani. Dintre acţiunile realizate de aceasta, menţionăm:

• Realizarea de studii de teren și inventarierea speciei în ariile protejate; 
• Creşterea gradul de conștientizare a publicului larg asupra necesității conservării vidrei;
• Colectarea şi analiza de date privind starea de conservare a vidrei la nivel național.

 Ultimul proiect pe care ACDB îşi doreşte să îl implementeze este « Conserve and restore habitats for otters, Romania ».

Scopul acestui proiect este de a conserva și reface habitatele acvatice pentru vidră într-o zonă protejată din Munții Vrancei prin implicarea comunităților locale și a împătimiţilor de natură. Asociaţia pentru Conservarea Diversităţii Biologice va face acest lucru, împreună cu voluntari din comunitatea locală, de-a lungul a 30 km de râul Putna prin monitorizarea populației de vidră, construirea a 6 vizuini pentru a încuraja vidrele să populeze anumite zone, identificarea și protejarea vizuinilor de vidră existente, plantarea a 1000 de copaci nativi pe malurile râurilor, eliminarea speciilor invazive și îndepărtarea deșeurilor. Proiectul îşi doreşte să ridice, de asemenea, gradul de conștientizare al oamenilor asupra acestei specii, precum şi și a conservării sale, prin utilizarea deșeurilor colectate pentru instalații de artă, prin crearea de ateliere și tabere pentru copii, instalarea a 6 panouri interactive de informare cu privire la conservarea ecosistemului și marcarea a două trasee de 35 km de bicicletă, cu panouri informative despre zona protejată și despre vidre.

 Dacă doriţi să daţi o mână de ajutor acestui proiect, puteţi să îl votaţi aici. Noi am făcut-o deja !

Surse info: 1, 2, 3.

Surse foto: 1, 2.

Un spectacol macabru

Coridele sau luptele cu tauri au o istorie îndelungată în state precum Spania, Franţa (!), Portugalia, sau ţările hispanice ale Americii de Sud. Începuturile acestui obicei nu sunt cunoscute cu exactitate, însă forma actuală a fost adoptată în secolul al XVIII-lea. Corida este constituită din trei părţi: în prima parte, animalul este rănit de doi picadori cu ajutorul unor suliţi, pentru a-l încetini şi pentru a-i evalua comportamentul. Apoi, îi sunt înfipte în carne banderillas. În fine, în ultima parte, matadorul intra în arenă, ucide taurul rănit cu ajutorul unei săbii, care atinge adesea nervii ce controlează respiraţia, provocând o suferinţă deosebită animalului, după care îi tăie urechile pentru a le prezenţa publicului. Artă sau spectacol macabru?

Există, însă, şi alte obiceiuri, cum ar fi afeitado, care a fost interzis în practicile spaniole şi din Franţa. Acesta presupune tăierea coarnelor taurului (5-10 cm) şi împingerea rădăcinii acestora, pentru a-i induce animalului o stare de confuzie. În anumite zone, taurii sunt atacaţi cu câini înainte de intrarea în arenă, pentru a-i induce starea de agresivitate necesară spectacolului.

De ce o păstrăm?

Corida este un spectacol demn şi majestuos în care omul înfrunta unul din cele mai de temut animale. Este o lupta egală (acesta este rolul tuturor mutilărilor animalului pe parcursul „spectacolului”, de a-l slăbi pentru a-i ajunge egal că forţa omului) între om şi taur. Acestea sunt doar câteva din opiniile pasionaţilor, care sunt, în mod şocant, respectate şi luate ca atare în state ca Spania şi Franţa, unde sunt considerate practic forme de artă! La sfârşitul anului trecut, Franţa a considerat din punct de vedere legal corida ca fiind constituţionala, întrucât reprezintă o „tradiţie locală neîntreruptă”, aşadar în partea de sud a statului puteţi avea ocazia, dacă va pasionează băile de sânge, să vedeţi o astfel de „formă de artă”. Da, în aceeaşi Europă care a interzis testele cosmeticelor pe animale, fiind preocupată de binele lor. Aceeaşi care a schimbat modul (tradiţional, de altfel) de a sacrifica porcii de Crăciun în România, pentru că modul nostru barbar aducea suferinţa animalului.

Trăim într-o societate care condamnă barbaria, care interzice practicile ce fac rău animalelor, însă permitem uciderea taurilor înfometaţi, obosiţi şi legaţi la ochi într-o arenă, în faţa publicului (numeros, de altfel, şi constituit în special din turişti) care vine să asiste şi care îl ovaţionează pe toreadorul ce a „învins bestia”.  Există şi şcoli de tauromachie, unde ar trebui să vă duceţi copilul dacă doriţi ca acesta să înveţe valori esenţiale dezvoltării sale normale şi echilibrate, învăţând cum să tortureze şi să ucidă animale.

Să ne imaginăm un asemenea spectacol în care, în loc de tauri, sunt doi oameni cei care se înfruntă în arenă. Au dreptul de a se răni şi de a se ucide – ba mai mult, spectacolul nu se încheie până când unul dintre cei doi moare. Nu va aduce aminte de gladiatori? Dar, fireşte, gândul de a putea vedea gladiatori astăzi, ucigându-se în arenă, ne şochează; filmele care prezintă ideea de vânătoare umană ne pun probleme de moralitate, şi nici pentru o secundă nu am putea să fim de acord cu aşa ceva. Filmele: ficţionale, inventate, bazate pe imaginaţie. Însă realitatea uciderii animalelor pe scenă, în faţa publicului, ni se pare normală şi este de păstrat, deoarece reprezintă o tradiţie. Şi luptele până la moarte au constituit tradiţii în Imperiul Roman, însă nu ştiu de ce, îmi este greu să-mi imaginez guvernul Italian luând hotărârea reînceperii acestora.

Surse info: http://www.allianceanticorrida.fr/combat.html, http://www.corridafrance.fr/v2/, http://www.evz.ro/detalii/stiri/final-sangeros-pentru-o-traditie-ultima-corida-a-avut-loc-la-barcelona-947094.html, http://flac-aquitaniasud.over-blog.com/article-13658809.html.

Surse foto: http://nimg.sulekha.com/others/original700/france-bullfight-protest-2009-6-18-10-55-51.jpg, http://3.bp.blogspot.com/-p3lvGJ6Hdmg/TsBcCRGnsFI/AAAAAAAAAKU/QY-bl5ihyxM/s1600/UP0000000104.png.jpg, http://www.mabulledecoton.fr/billets/237_24092012_1.jpg

Parcul are 14 763 km pătraţi şi este localizat în nordul Tanzaniei, la graniţa cu Kenya, acoperind trei tipuri de medii, care se desfăşoară pe un peisaj de origine vulcanică:

1. Câmpiile, lipsite aproape în totalitate de copaci, dar plină de martori granitici, reprezintă peisajul cel mai emblematic al parcului. Fiind o zonă de savană, este plină de ungulate (30 de specii de ierbivore mari): zebre, gazele, impala, bivoli, însă şi de prădătoare importante, dintre care leii şi leoparzii africani sunt cei mai renumiţi.
2. “Coridorul negru” din vest, care acoperă savana mlăştinoasa din zona râului Grumeti, este locul unde trăiesc crocodilii de Nil şi maimuţele Colobus, însă este probabil mai cunoscut pentru migraţia care trece pe aici, din mai până în iulie.
3. Partea nordică, în care peisajul de savana este dominat de arbori şi arbuşti, dar şi de zone deluroase, este arealul în care predomina elefanţii şi girafele.

Regiunea nu a fost niciodată cu adevărat locuită, cu excepţia triburilor Masai, care au coborât din nord acum câteva sute de ani, pentru a-şi paste turmele. După “descoperirea” zonei, vânătoarea a fost destul de intensă, aducând populaţiile (în special cele de lei) în situaţii dificile. Prima formă de conservare a fost realizată în 1921 – o rezervaţie de vânătoare. Parcul Naţional a fost creat în 1951.

Viaţa sălbatică este deosebit de bogată aici. În lunile ploioase, adică din noiembrie până în mai, sute de mii de animale migrează prin câmpii: aici începe fenomenul cunoscut în literatură de specialitate drept Migraţia anuală din Serengeti. Spre sfârşitul lunii mai, când iarba a fost deja consumată sau s-a uscat, animalele îşi încep marşul către zonele mai bogate în resurse de apă din nord. Aici, iarba este mai înaltă şi mai multă, iar peisajul începe să fie deluros, iar peste un milion de animale sălbatice (şi 200 000 de zebre) se deplasează către această zonă.

Există cinci specii emblematice pentru acest parc, fiind, totodată, cele mai vânate animale înainte de realizarea proiectului de conservare: leul, leopardul, rinocerul, bizonul şi elefantul.

Natura şi omul în conflict

În anii ’60, guvernul a încercat să oprească migraţia animalelor spre nord, utilizând un gard uriaş de sârmă ghimpată. Gardul nu a rezistat nici măcar primului val migrator. În aceeaşi perioadă, însă, întreaga ţară s-a confruntat cu o criză economică de proporţii, fapt care a determinat un declin important al ariei protejate. Braconajul pentru fildeş a decimat populaţia de elefanţi, până când au rămas doar câteva sute de indivizi în întregul parc – iar reprezentanţii parcului nu au putut să ia măsuri din cauza lipsei de resurse. Problema a început să se rezolve în anii ’80, un punct important fiind hotărârea internaţională de a interzice exploatarea fildeşului, în 1989.

Cu toate acestea, braconajul nu a fost niciodată complet eradicat. Conform site-ului parcului naţional, populaţiile care locuiesc în apropierea parcului ucid în fiecare an cca 40000 de animale, majoritatea antilope Gnu, dar şi zebre, girafe, bizoni şi impala. Guvernul, dar şi organisme din întreaga lume, încearcă să crească gradul de eficienţă al acestei zone de importanţă crucială pentru biodiversitatea mondială.

Surse info: http://www.glcom.com/hassan/serengeti.html, http://en.wikipedia.org/wiki/Serengeti_National_Park, http://www.serengeti.org/

Sursa imagini: http://www.serengeti.org/gfx/img_map_migration.gif, http://farm3.static.flickr.com/2348/1807924020_254b881282.jpg, http://safariwise.com.na/wp-content/uploads/2009/11/2lions-serengeti.jpg

Implementarea acestui proiect a presupus realizarea unei poteci tematice în Parcul Natural Putna-Vrancea, prin care s-a urmărit creşterea nivelului de informare al turiştilor, prin implicarea lor într-un proces interactiv de învăţare şi experienţă în natură despre urs, lup şi râs, cât şi îmbunătăţirea imaginii carnivorelor mari.

Obiectivele principale ale acestui proiect au fost  îmbunătăţirea conservării in-situ a speciilor de carnivore mari din Parcul Natural Putna-Vrancea, prin încurajarea relaţiilor de coexistenţă cu localnicii şi promovarea ariei protejate în contextul unor evenimente internaţionale.

Traseul de aproximativ 4 km este împărţit în trei alei – “Aleea ursului”, “Aleea lupului” şi “Aleea râsului”. Pe parcusul lui întâlnim un panou mare ce prezintă harta traseului şi câteva informaţii despre acest proiect, 10 panouri din care putem afla informatii  interesante despre aspectul, comportamentul, marcajele  teritoriale  şi dieta carnivorelor mari, o replică a unui bârlog de urs  şi trei cutii interactive. Atât la începutul, cât si la sfârşitul fiecărei alei, sunt prezenţi stâlpi de marcare a identităţii sale.

Va invităm să realizati un tur virtual al potecii tematice si să aflati lucruri inedite din viata ursului, lupului si râsului. Vă rugăm să vă simtiti liberi să apăsati pe fiecare simbol de pe hartă pentru a afla mai multe informatii.

CLICK PE LINK: http://www.blog.carnivoremari.ro/2012/09/tur-virtual-pe-urmele-carnivorelor-mari-din-rezerva%c8%9bia-naturala-ti%c8%99i%c8%9ba/

Pentru informaţii suplimentare, vă stăm la dispoziţie la tel. 0737/079047, e-mail: patrasculucianmarius@yahoo.com, persoană de contact: Pătraşcu Lucian Marius, coordonator campanie conştientizare.

Cu deosebită consideraţie,

Presedinte,

Stîngă Adrian Cosmin

Dincolo de nenumăratele cunoştinţe pe care le avem astăzi în domeniu datorită ei, există şi un alt motiv extrem de important pentru care Jane Goodall merită mulţumirile tuturor celor interesaţi să facă lumea mai bună: în 1977 creează institutul Jane Goodall, ale cărui meniri sunt:

- De a îmbunătăţi intelegerea şi tratamentul marilor primate prin cercetare;

- De a contribui la conservarea marilor primate în habitatele lor, combinând măsurile de conservare cu educaţia şi promovarea sustenabilitatii în comunităţile locale;

- De a crea o reţea globală de tineri preocupaţi de comunitatea lor, de animale şi de mediu, care să acţioneze în numele acestora.

Prin acest ultim scop al institutului, ajungem la programul internaţional de mediu pentru tineret Roots and Shoots, creat în 1991. Zeci de mii de tineri din peste 120 de tari, inclusiv România, fac parte din această reţea care sprijină proiectele sociale şi de mediu ale acestora. Iată câteva exemple.

Problema hranei în Africa este unul dintre motivele care îi îndeamnă pe oameni să vâneze animale sălbatice, făcând astfel şi mai dificilă misiunea de a conserva speciile şi habitatele. O soluţie posibilă este crearea de surse alternative de hrană. Pornind de la această idee, Roots and Shoots a îmbinat acţiuni din domeniul social şi de mediu şi a creat un sistem de incubatoare pentru ouă de găină în tabăra de refugiaţi Lugufu din Tanzania de vest. Incubatoarele sunt simple, “home made”, aşadar se pliază condiţiilor locale şi sunt întreţinute de personal din zonă. Puii sunt distribuiţi familiilor şi grupurilor din tabăra de refugiaţi, care îşi asumă responsabilitatea de a împărţi mai departe puii din generaţiile viitoare. Astfel, se asigura o îmbunătăţire a hranei acestor persoane, deci şi a sănătăţii lor, diminuând nevoia de a vâna animale sălbatice.

TACARE este un program care a început în Parcul Naţional Gombe din Tanzania, dar care s-a dezvoltat apoi în mai multe ţări. Iniţial, a avut la baza constatarea conform căreia localnicii, având nevoie de terenuri pe care să îşi planteze culturile, tăiau tot mai multe zone împădurite, cauzând astfel probleme importante populaţiei de cimpanzei din zonă. Programul TACARE a avut ca scop îmbunătăţirea vieţii acestor persoane, pentru a le determina, indirect, să depindă mai puţin de pădure şi deci să o exploateze mai puţin. După un timp, s-au pus bazele unui sistem de microcredite adresat în special femeilor din aceste comunităţi fragile, care au creat astfel mici ferme, sere, afaceri sau proiecte sustenabile. Un astfel de proiect vizează plantarea de copaci în locul fostelor plantaţii de cafea. Familia care a luat credit pentru acest mic proiect poate, prin tăierea unui arbore de 5 ani şi vânzarea lemnului acestuia, să îşi trimită şi să întreţină un copil la şcoală.

În România, există două centre Roots and Shoots, ambele şcolare: American International School of Bucarest şi Şcoala Generală Topleţ, Băile Herculane.

Închei prin a vă transmite mesajul lui Jane Goodall către tinerii din lumea întreagă: “Să nu uitaţi că în fiecare zi, aveţi un impact asupra lumii. De voi depinde dacă acesta va fi pozitiv sau negativ.”

Surse info: http://en.janesjourney.wdrmg-ws.de/2009/01/arriving-at-lugufu-unhcr-refugee-camp/, http://ro.wikipedia.org/wiki/Jane_Goodall, http://www.janegoodall.org/about-jgi, http://www.rootsandshoots.org/, http://janegoodallhopeforanimals.com/

Surse foto : http://www.primalencounters.com/chimprgb_1_.jpg, http://www.austenmorris.com/sites/default/files/roots-and-shoots.jpg

Leul, elefantul, zebra, ursul panda, ursul brun sau cel polar, capra neagra, pinguinii sau cangurul sunt specii care v-au trecut in mod sigur prin cap.

Cu totii asociem anumite locuri sau spatii cu diferite specii, sau tindem sa cunoastem si sa apreciem mai mult unele dintre acestea. Pe de alta parte, un pui de urs ne este mai drag decat un sarpe, deoarece are – sa recunoastem – carisma! Tocmai pe acest fapt se bazeaza una dintre abordarile utilizate de specialisti pentru a atrage atat atentia opiniei publice, cat si fondurile necesare catre protectia sau conservarea ecosistemelor vulnerabile: un animal simpatic, numit in limbaj de specialitate o “specie fanion” sau “specie carismatica” va atrage mult mai multe resurse necesare protectiei decat unul care nu ne spune nimic. La nivel personal, veti fi probabil mai deschisi sa donati o suma pentru o campanie care are ca imagine un panda adorabil decat pentru una care vrea sa salveze o insecta lipsita de farmec. Voi, precum si marii finantatori ai acestui gen de proiecte.

Ceea ce trecem de obicei cu vederea este faptul ca in spatele acestor specii pe care tindem sa le consideram “demne de a fi salvate” se ascunde un intreg ecosistem, sute si mii de specii de plante si animale, mai putin interesante din punctul nostru de vedere, insa nu de putine ori extrem de importante pentru sistemul caruia ii apartin. Specii care sunt la randul lor ajutate tocmai datorita atentiei atrase de “carismaticul” mai sus mentionat. Putini ar investi resurse pentru conservarea unui nevertebrat cenusiu si plictisitor, insa de care depinde un intreg ecosistem – dar acesta poate fi salvat daca are norocul de a imparti acel ecosistem cu un tigru care are puterea de a atrage atentie si bani.

Drept dovada ca acest sistem functioneaza, trebuie sa stiti ca la nivelul anilor 1990, 54% din fondurile pentru conservare din Statele Unite au fost oferite pentru protectia a doar 1,8% din animalele aflate in pericol. In plus, suma utilizata nu a depins neaparat de gradul de vulnerabilitate a speciei, ci de opinia publica in legatura cu aceasta. Insa mult mai multe specii au fost ajutate in spatele acelor 1,8%.

Un alt exemplu il reprezinta gorilele de munte din Uganda si Congo (desi aici nu s-a putut profita pe deplin de aceasta specie-fanion din cauza situatiei politice sensibile). Insa raman memorabile cuvintele lui Alexander Harcourt, antropolog la Universitatea din California: “Ajuta sa ai un animal mare si pufos. In special unul care isi tine puiul asa cum isi tin oamenii copiii”.

 In Romania, habitatele carnivorelor mari sunt spatii care beneficiaza de atentie si fonduri datorita prezentei acestor animale.

Insa nu admiram intotdeauna doar speciile simpatice: in anumite situatii, atentia ne este atrasa de cele care ne infricoseaza sau ne uimesc prin forta lor. Este cazul rechinului alb, care are un rol crucial in buna functionare a ecosistemelor marine. Distrugerea habitatului sau in apele temperate sau tropicale duce la o scadere a populatiei, asadar a devenit o emblema pentru diminuarea acestei situatii negative.

Uneori, speciile carismatice pot ajunge motive de a lupta pentru alte cauze, asa cum este cazul ursului polar si a incalzirii globale. Impactul pe care acest fenomen il are asupra populatiei de ursi, precum si rolul – din pacate, real – de victima, atrage constant atentia publicului asupra acestei probleme.

Asadar, a fi carismatic iti poate salva viata, insa poate face mai mult de atat: poate ajuta la ocrotirea multor altor specii care apartin habitatului in care traiesti. Cine s-ar fi gandit ca leul este un animal atat de altruist?

Daca vreti sa aflati mai multe despre biodiversitate si rolul animalelor in conservarea sa, nu uitati sa va abonati la newsletterul Greenly!

Surse informatii:

http://www.guardian.co.uk/environment/2010; http://www.cserge.ucl.ac.uk/Kontoleon%20and%20Swanson%202003.pdf; http://bushwarriors.wordpress.com; http://findarticles.com/p/articles/mi_m1170/is_n1_v26/ai_17794471/pg_3/?tag=content;col1

Surse foto:

http://www.peptop.com/; http://nicepetsblog.com/; http://sciencenotes.files.wordpress.com/