Exact acum o lună, dragi prieteni, am început să vă relatez o poveste de iubire pentru un…loc-miracol-paradis, cum l-am numit eu, şi vă invitam să descoperiţi despre ce „Paradis” este vorba (va puteţi reaminti, citind aici). Sunt convinsă că nu aţi avut probleme în rezolvarea acestei „ghicitori” şi v-aţi dat seama repede că am povestit despre staţiunea Băile Herculane.

Despre locul unde se spune că Hercules şi-ar fi vindecat durerile de la încheieturi, urmări fireşti ale numeroaselor sale încercări şi „munci”, s-au scris foarte multe cărţi, tratate, articole. Nu aş vrea să repet ce au scris alţi specialişti, nu aş vrea să plictisesc cu descrieri geografice obişnuite, ce pot fi întâlnite în diverse tratate, ci aş vrea SĂ VĂ ÎMPĂRTĂŞESC EMOŢII ŞI TRĂIRI, ale mele dar şi ale altora, declanşate de energia miraculoasă a acestui loc, care anul viitor, în 2013, va împlini 1860 de ani de existenţă neîntreruptă, dovedită de o inscripţie gravată pe un altar de calcar alb. Acesta a fost descoperit la Băile Herculane şi se află în prezent în muzeul local.

Am atât de multe să vă spun, dragii mei, încât mi-e teamă că nu voi găsi o ordine firească şi frumoasă a relatărilor! Intenţionez să vă povestesc despre traseele parcurse de mine în Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi, punctând pe alocuri frumuseţile întâlnite sau legende născute pe aceste tărâmuri de vis. Intenţionez să vă descriu ce boli pot fi vindecate în această staţiune cu aeroionizare negativă, regeneratoare pentru organism, bioenergizantă, sedativă şi biotrofică, dar şi cu ape termale sulfuroase (şi nu numai), venite din „laboratoarele” fierbinţi ale pământului, cu efecte curative, tămăduitoare. Însă acum aş vrea ca naraţiunea mea să aducă un omagiu unor oameni celebri, cu care am în comun un singur lucru..nu, nu m-am exprimat bine…nu este LUCRU, este cel mai frumos sentiment pe care-l poate trăi o fiinţă omenească, este IUBIREA!

Credeaţi că doar eu m-am îndrăgostit de „Paradisul” lui Hercules? Credeaţi că doar eu am trăit aici poate cel mai puternic sentiment de iubire, fără obiect, iubire necondiţionată? Cu care simţeam că pot să-i învălui pe toţi cei din jurul meu? Pe care simţeam că pot s-o „croiesc” sub forma celor mai desăvârşite veşminte, îmbrăcate de fiecare fiinţă din viaţa mea?  Nuuuuu, era şi este evident! Sunt sigură că mulţi dintre voi, dragii mei, aţi fost binecuvântaţi cu aceleaşi trăiri!…Şi sper să ni le împărtăşiţi şi nouă, cu deschidere, sinceritate, fără reţineri!  

Îndrăgostit de acest paradis terestru herculean, a fost şi Vasile Alecsandri (1821-1990), a cărui şedere în staţiune, în anul 1847, a avut ca scop, bineînţeles, tratamente vindecătoare. Dar cum bănuiţi, Alecsandri găseşte timpul necesar pentru a „mângâia” hârtia cu versurile sale minunate, ţâşnite din vârful peniţei, versuri închinate unei frumoase bucureştence (da-da, zâmbiţi, vă rog!) dar şi frumuseţii naturale magnifice a acestor locuri:

„În zadar vueşte Cerna şi se bate

De-a ei stânci măreţe, vechi, nestrămutate,

Şi-n cascade albe saltă pe-a lor sân…

Apa-i trecătoare, petrele rămân!

În zadar şi anii s-adun cu grăbire,

Trecând peste inimi ce-au gustat iubire!

Suvenirul dulce de-un minut slăvit

Printr-a vieţii valuri stă-n veci neclintit!”

(poezia „Pe un album”)

Oh, câtă dreptate avea bardul! Dulceaţa iubirii stă neclintită în sălaşul inimii, chiar dacă anii se rostogolesc nemilos peste noi! Vă spune o femeie veşnic îndrăgostită, de oameni şi natură!

În 1884, poetul revine la Herculane iar sosirea sa este considerată un mare eveniment, Alecsandri fiind foarte admirat şi iubit. Pe durata şederii sale, bardul din Mirceşti desfăşoară o bogată corespondenţă. Astfel, îi scria lui Titu Maiorescu că iniţial ar fi preferat să facă o cură în străinătate, dar ulterior a renunţat fiindcă, spunea el, „Băile lui Hercules sunt vestite în vindecarea reumatismelor.” În săptămânile petrecute în staţiune, a conceput şi proiectul dramei „Ovidiu”.

Staţiunea-minune l-a avut ca oaspete de seamă, între 8 şi 20 mai 1849, şi pe marele cărturar şi revoluţionar Nicolae Bălcescu (1819-1852).

Un alt poet vrăjit de frumuseţea acestor locuri, a fost George Coşbuc (1866-1918), venit la cură balneară. Sentimentele trăite de el aici au născut o poezie specială, interesantă, numită „Prin Mehadia”, din care redau câteva versuri:

„[…] Prin răcoarea mult-a nopţii îmi vedeam suflarea gurii.

Eu mergeam pe strâmta cale de sub marginea pădurii,

Obosit şi de mânie şi de drum îndelungat. […]

Dar pe culme sus, deodată, Doamne, tu, Părinte-al vieţii!

Când ieşii pe culmea goală în răcoarea dimineţii,

Sufletu-mi simţii deodată liber şi de-uimire plin:

Încetase-acum şi vântul, cerul scăpăra senin.

Iar în zarea limpezită ca un scut de aur luna

Sta pe piscul unui munte, roşiu aurind cununa

Muntelui, şi până-n vale ca şi ziua luminând. […]”  

Eu aş spune că frumuseţea şi energia misterioasă a locurilor au îndepărtat „vălul iluziei” trăite de poet, lăsând să se vadă limpede că „Părintele vieţii” este singurul ce ne poate lumina calea…dar este doar interpretarea mea personală…

Lucian Blaga (1895-1961), într-o primăvară petrecută la Băile Herculane, scrie poezia „Sălcii plângătoare”, un elogiu filosofic adus naturii, din care selectez următoarele stihuri:

„[…] Legenda spune că pe-aice

Euridice, fată tracă,

din iaduri şi-a mutat în sălcii –

a jale – părul lung şi verde.

Şi prind în palme ce mă pierde,

mătasea grea şi jalea verde.”

Şi Ion Minulescu (1881-1944) a poposit deseori la Herculane şi am ales următoarele versuri minunate, scrise de poet, despre râul Cerna:

„Peste fereastra mea –

De la hotel –

Mă cert mereu cu murmurul rebel

Al Cernei –

Apă binecuvântată

Ce-mi limpezeşte mintea tulburată

De tot ce nu se poate şti –

Ca-ntr-un etern „A fi sau a nu fi.”

Iată că şi Minulescu a găsit răspunsuri la întrebările şi frământările sale, în staţiunea cu energii benefice.

Deşi oamenii celebri care şi-au purtat paşii pe malurile herculeane ale Cernei au fost mulţi (Ionel Teodoreanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Nicolae Iorga etc), voi încheia cu cel care a fost poate „îndrăgostitul” staţiunii, scriitorul Mihail Sadoveanu (1880-1961), „Ceahlăul” literaturii naţionale. De ce l-am numit „îndrăgostit”? Fiindcă toate versurile scrise în Băile Herculane sunt de dragoste, fiind adresate unei misterioase făpturi feminine, a cărei frumuseţe este, de fapt,  o oglindă a frumuseţii naturii de pe Valea Cernei.

Când te doresc

Când te doresc, şi-i hotărât

Să nu te pot vedea decât în altă zi,

Timpul trece ca o salamandră pestriţă – galben şi negru –

Care se mişcă încet şi-ngheţat.

[…] Astăzi te-am văzut o clipă. Apoi,

Între mine şi tine s-a aşezat dihania vechimii.

[…] Aş vrea să ne regăsim undeva, departe, numai noi.

Între munţi, la Mehadia, unde ies din adânc

Izvoarele calde ale tainei pământului.

Acolo nimeni nu ne ştie, nimeni nu ne cunoaşte;

Când apărem în poieni, numai paserile dau veste singurătăţii

Că au sosit doi pământeni şi-şi duc în tăcere

Acea bucurie înaltă care-i mai tare decât moartea.

[…] Sosim şi noi în peisagiul iubirii, căutându-ne ora.

Tu zâmbeşti, te crezi biruitoare;

Pe când eu măsor miile de milenii ale salamandrei

Cu clipa amorului meu.

Post-scriptum  

Cum să-ţi explic cât mi-eşti de dragă?

Să-ţi spun că-n covru mă-ncălzesc gândind la tine?

Că simt pe buze gust de fragă

Şi-n trup mireasmă de verbine?

Ori să-ţi mărturisesc că-n cerul meu

Mă simt o clipă asemeni unui zeu

Când îţi bănuiesc din depărtare pasul,

Când intră-n mine ochiul tău şi glasul…

Când vii uşoară şi plutind şi te înclini

Şi mă pofteşti pe flori şi spini

Şi-mi dai zâmbind tristeţi şi bucurii,

O, nici atunci cât te iubesc nu ştii.

Căci s-a acumulat în mine totul ce-i

Neîmplinit în toţi strămoşii mei,

Tot ce-au lăsat să treacă în regres,

Ce n-au simţit şi ce n-au înţeles:

Flori, primăveri şi străluciri de astre,

Dulci exaltări a inimilor noastre.

Comoara asta eu o moştenesc

Şi-nfrigurat o cheltuiesc,

Ca un risipitor târziu. Şi-ţi închin ţie

Durerea asta ca pe-o bucurie.”

Dragi prieteni, vă închin vouă fericirea iubirii ca pe-o bucurie! Ne revedem şi regăsim luna viitoare în această poveste de iubire! Dar până atunci, cu toate că este o perioadă foarte solicitantă pentru profesori şi studenţi, deopotrivă, promit să revin cât de curând cu partea a II-a a seriei de articole despre meteorologie şi aviaţie.

Vă doresc iubiri împlinite şi împlinitoare!

Surse informaţii:

1. Cristescu I. (1996), Miracolele Cernei. Herculane – Model turistic, Editura Hercules Friends, Drobeta Turnu Severin

2. Mănoiu Valentina-Mariana (2005), Structuri geoecologice specifice în depresiuni şi culoare de văi din Carpaţii Meridionali şi Subcarpaţii Getici. Interpretări comparative, Editura Printech, Bucureşti

3. Opriş T. (1990), Plante unice în peisajul românesc, Editura Sport-Turism, Bucureşti

„Totul pe acest pământ este supus transformării,

De aceea nu căuta nici o credinţă pe pământ.

Numai tu eşti pentru totdeauna adevărată,

Natură, atât de încântătoare în farmecul tău,

O, ce fericit este acela ce te respectă!

În inima lui nu este loc pentru decepţie,

Pentru sinceritatea ta veşnică,

Primeşte admiraţia mea fierbinte.”

(Elisabeta, Împărăteasă a Austriei, Regină a Ungariei şi a Bohemiei, n. 1837, München – d. 1898, Geneva)

Acum 12 ani am vizitat pentru prima dată acest loc-miracol-paradis! Spun “paradis”, fiindcă in imaginaţia mea aşa trebuie să arate paradisul: climă blândă şi vindecătoare, ape reci sau calde cu belşug de binefaceri, vegetaţie unică, munţi domoli sau spectaculoşi, îmbrăţişări fără număr ale soarelui…

Şi fiindcă m-am îndrăgostit definitiv, năvalnic şi nebuneşte, de acest „picior de plai şi gură de rai”, până la moarte şi după trecerea „dincolo”, mi l-am ales atunci, în 2000, ca una din temele de studiu pentru teza de doctorat, gândind că este cel mai umil omagiu pe care-l pot aduce acestei Creaţii Divine a Naturii. Şi se regăseşte în teză…

Mi-am dorit să revin ori de câte ori voi avea câteva zile libere sau de vacanţă, căci cine nu vrea să viziteze Paradisul de mai multe ori, până la stabilirea definitivă în El?! Şi atunci m-am dus la fântâna cu dorinţe din centrul orăşelului-miracol, fântână bine păzită de cel mai cunoscut erou din mitologia greacă, fiul lui Zeus şi al Alcmenei, cu forţă, curaj şi vitejie fără de seamăn, „încremenit” de această dată în fierul de tun modelat de maeştrii vienezi Ramelmayer şi Glantz, purtându-şi mândru măciuca pe umărul stâng şi fiind acoperit doar de pielea leului din Nemeea – dovada de netăgăduit a îndeplinirii „primei munci”…

Având cel mai bun „paznic” din lume, încă din 1847, aceasta fântână a dorinţelor nu avea cum să nu-mi asculte ruga, aceea de a reveni în locul-paradis ori de câte ori Dumnezeu va îngădui. Şi atunci am aruncat câţiva bănuţi, rostind ruga fierbinte înlăuntrul meu, cu ochii închişi, cu pasiune dar şi cu umilinţă…Iar Domnul mi-a îndeplinit dorinţa, de câte ori a considerat El de cuviinţă…Poate că şi eroul cu oase de fier, intrat după moarte în rândul zeilor, i-a şoptit Domnului ce mult iubesc acest loc, punând o vorbă bună. Poate că i-a povestit cum s-a vindecat el însuşi, după atâtea încercări şi munci mitologice, când povara anilor a început să-l apese şi încheieturile să-l doară, îmbăindu-se în apele miraculoase ce izbucnesc în valea prăpăstioasă din acest loc…

Nu întâmplător am început această primă parte a unei poveşti de iubire cu Natura, alegând ca motto câteva versuri scrise de cea cunoscută mai ales sub numele de „Sisi” (nume care ei, personal, nu-i plăcea…).

Împărăteasa Elisabeta era pasionată de frumuseţile naturii, de locurile de odihnă şi tratament, de călătorii, cutreierând de-a lungul vieţii sale (nu foarte lungă, din păcate…60 de ani) prin întreaga Europă. Sisi iubea locul numit şi considerat de mine „Paradis”, vizitându-l în anii 1884, 1887, 1890, 1892 şi 1896. În 1896, împreună cu soţul ei, Împăratul Franz Iosif,  s-au întâlnit în acest „loc-paradis” cu Alexandru I al Serbiei şi Carol I al României, cu ocazia inaugurării canalului navigabil Porţile de Fier.

Nonconformistă, iubitoare de natură şi libertate, Împărăteasa Elisabeta a călătorit toată viaţa incognito, însoţită doar de o prietenă apropiată iar în minunatul loc menţionat în rândurile de faţă, fiind ajutată de o călăuză din zonă, care cunoştea toate potecile şi popasurile de pe superbele înălţimi. De multe ori, însă, era solitară în drumeţiile ei sau conducea caleaşca singură…

O poveste frumoasă, petrecută în Paradisul „meu” (iertaţi-mi îndrăzneala, vă rog…), în anul 1887, şi legată de numele acestei Doamne, relatează minunatele întâmplări din vacanţa de 6 săptămâni a împărătesei, în sânul superbilor munţi din zonă. În excursiile mai solicitante (şi gândiţi-vă că Sisi avea deja 50 de ani, însă se spune că arăta de 30), în afară de dama de onoare, contesa Majlath, era însoţită doar de o singură persoană: codreanul Petru Zarva. Într-o zi, Sisi a dorit să facă o drumeţie până la înălţimea sau vârful numit „Ciorici”. Pe vremea aceea, era cel mai înalt punct până la care se ajungea pe o cărare cunoscută şi bătătorită. Odată ajunşi, Doamna l-a întrebat pe Petru dacă se poate merge mai departe iar acesta i-a răspuns că în sus nu mai este drum umblat iar poteca ar fi anevoioasă, călcată doar de puţinii oameni ai codrului. Împărăteasa, însă, a purces de grabă la drum, creându-i probleme doamnei de companie care se ţinea după Sisi cu mare greutate, dar avându-l în permanenţă în faţă pe Petru, omul de neînlocuit…Povestea spune că, din când în când, Sisi se sprijinea de umărul lui Petru, pentru a putea înainta…Cu mult efort au ajuns la un punct sau vârf, de unde priveliştea larg „deschisă” era minunată. Cuvintele împărătesei, din acele clipe şi acel loc divin, au rămas „întipărite” în memoria istoriei: „Ce frumos! Ce plăcere aş avea să iau prânzul aici!” Această excursie a încântat-o atât de mult pe Sisi încât veselia a însoţit-o tot restul zilei. Peste noapte, 80 de pădurari au amenajat drumul de la vârful Ciorici (413 m) până la acea belvedere şi au construit un chioşc, unde Doamna, la următoarea drumeţie, şi-a putut satisface dorinţa. Astăzi, locul este numit de localnici „foişorul Elisabeta” iar vârful poartă acelaşi nume, Elisabeta (629 m).

Dragi prieteni Greenly, am omis foarte puţine detalii geografice din această poveste adevărată, pentru a vă invita să descoperiţi despre ce loc e vorba, care este „Paradisul” de care m-am îndrăgostit? Sunt convinsă că veţi ghici repede iar mulţi dintre voi chiar v-aţi plimbat prin zona-paradis. Trebuie să vă mărturisesc că intenţionez să scriu mai multe episoade din această „poveste de iubire” cu Natura, dar o voi face doar dacă „simt” că v-a plăcut această „introducere” a poveştii.

Vă doresc zile pline de iubire!

PS: Nu am uitat că am început o serie de articole despre meteorologie. Săptămâna viitoare va urma un nou articol din această serie. Pentru toţi „greenlişorii”, mai tineri sau mai „bătrâni”, este o perioadă puţin mai aglomerată, fiind sesiune de examene şi apropiindu-se licenţa. Sperăm din toată inima că ne veţi înţelege! Însă vă rugăm să deschideţi zilnic revista, pentru a vedea ce a mai apărut nou sau pentru a reciti unul din cele 220 de articole scrise până acum!  Şi nu uitaţi să vă abonaţi la newsletter!   

Surse informaţii:

1. Cristescu I. (1996), Miracolele Cernei. Herculane – Model turistic, Editura Hercules Friends, Drobeta Turnu Severin
2. Mănoiu Valentina-Mariana (2005), Structuri geoecologice specifice în depresiuni şi culoare de văi din Carpaţii Meridionali şi Subcarpaţii Getici. Interpretări comparative, Editura Printech, Bucureşti
3. Opriş T. (1990), Plante unice în peisajul românesc, Editura Sport-Turism, Bucureşti

Fotografiile sunt realizate la începutul anilor 2000, cu un aparat foto clasic şi ulterior au fost scanate pentru a fi inserate în teza de doctorat şi în lucrarea menţionată mai sus.