Această afirmaţie este deosebit de importantă în ceea ce priveşte subiectul schimbărilor climatice şi a mediului. În condiţiile în care 97% dintre cercetători sunt de acord că schimbările climatice reprezintă un fapt, exista încă mulţi sceptici. De exemplu, un sfert dintre americani considera că acestea nu reprezintă un fenomen real, motivându-şi punctul de vedere cu argumente ce variază de la « vremea încă este rece » (33%) până la « Dumnezeu controlează vremea » (2%). Aceste date provin dintr-un studiu care poate fi consultat aici.

În aceste condiţii, educaţia de mediu şi legată de schimbările climatice este un element esenţial, pentru a asigura nu numai transferul de cunoştinţe corecte, ci şi pentru că oamenii informaţi pot lua deciziile informate cu privire la acest subiect care nu suporta întârzieri inutile.

Pentru a pleca de la zero, haideţi să ne reamintim despre ce este vorba. Aşa cum ştim, oamenii exercită o influență tot mai mare asupra climei și asupra temperaturii Pământului, prin arderea combustibililor fosili, tăierea pădurilor tropicale și creșterea animalelor. Aceste activități generează cantități enorme de gaze cu efect de seră, care se adaugă celor deja prezente în mod natural în atmosferă, contribuind astfel la efectul de seră și la încălzirea globală – aşadar, la schimbările climatice. Efectele fenomenului sunt vizibile: temperaturile cresc, tiparele precipitațiilor se schimbă, ghețarii și zăpada se topesc, iar nivelul mediu al mării pe întregul glob este în creștere.

Oamenii de ştiinţă au analizat patternurile climatice din ultima sută de ani şi au ajuns la concluzia că schimbările remarcate sunt rezultate ale influentei societăţii umane. Instituţiile şi organizaţiile publice au reacţionat: pentru a preveni efectele cele mai grave ale schimbărilor climatice, țările semnatare ale Convenției-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (CCONUSC) au convenit să limiteze creșterea temperaturii medii globale la suprafață la mai puțin de 2 °C față de perioada preindustrială, cercetătorii fiind de părere că acesta este pragul maxim la care schimbările climatice ar fi gestionabile. Pentru a atinge acest obiectiv, emisiile de gaze cu efect de seră la nivel mondial trebuie să atingă punctul culminant cât mai curând posibil și apoi să scadă rapid. Până în 2050, emisiile globale ar trebui să fie reduse cu 50 % comparativ cu nivelurile din 1990, iar înainte de sfârșitul secolului să se atingă neutralitatea din punct de vedere al emisiilor de carbon.

Un pas suplimentar în această direcţie a fost făcut cu ocazia semnării acordului de la Paris la sfârşitul anului 2016, care îşi doreşte să întărească răspunsul global cu privire la schimbările climatice. Semnatarii se angajează să ia măsuri la nivel naţional pentru a asigura emisii mai reduse de CO2 şi pentru a se implica în mod real în limitarea impactului uman asupra climatului.

Dar care sunt măsurile pe care le putem lua, fiecare dintre noi?

-      Să fim atenţi la cât şi cum consumăm! De la utilizarea panourilor solare până la shimbarea becurilor incandescente cu becuri LED, putem diminua nevoia de energie electrică, a cărei sursa principală este cărbunele (42%).

-      Atenţie la ce punem în farfurie! Consumul alimentar poate avea o mulţime de efecte la scări diferite: de exemplu, consumul local evita nevoia de transport; industria cărnii şi a produselor lactate este responsabilă pentru 18% din gazele cu efect de seră – aşadar de ce să nu ne propunem cel puţin o „masă eco” pe zi ?; să nu uităm că mâncărurile procesate au, la rândul lor, efecte negative asupra calităţii mediului.

-      RRR – reciclare, reutilizare, recuperare. De ce? Pentru că depozitele de deşeuri produc metan, iar acesta este un gaz cu efect de seră. Să încercăm să cumpărăm produse ambalate cât mai puţin, să reciclam ce putem recicla şi, dacă este posibil, să compostăm resturile menajere: nu numai că vom diminua cantitatea de deşeuri din depozit, ne vom putea hrăni plantele cu un îngrăşământ natural.

-      Atenţie la cum vă deplasaţi! Transportul reprezintă una dintre sursele principale de încărcare cu CO2 din zonele urbane. Folosiţi transportul în comun, bicicletele sau mergeţi pe jos cât de des se poate: este important nu doar pentru mediu, ci şi pentru sănătatea voastră.

Aveţi alte sfaturi şi sugestii pentru cititorii Greenly? Le aşteptăm în comentarii.

Surse info: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9.

Surse foto: 1, 2.

Qu’est ce qu’on peut dire en plus sur le réchauffement climatique ? Est-il un sujet actuel ou une chose périmée ? Est-ce qu’on peut encore parler d’un réchauffement après tous les phénomènes qui se sont succédées cet hiver dans l’hémisphère nord de la planète ?

Des études récentes montrent une étroite liaison entre les vents périodiques, comme les alizé , et le ralentissement du réchauffement climatique dans les derniers 10 ans, qui a généré des changements brusques de température, des phénomènes météorologiques de plus en plus dangereux dans la saison froide et d’autres hasards météorologiques. 

Pour des raisons qui ne sont pas encore claires selon les dernières découvertes climatiques, il semble que les alizé de l’ouest de l’Océan Pacifique jouent un rôle majeur dans les mouvements des eaux de surface et de profondeur au long de l’Equateur entre les cotes de l’Amérique Centrale et du Sud et les cotes de l’Australie et l’Asie de Sud-Est. Quand les vents sont particulièrement forts, l’eau chaude qui s’accumule dans les couches de surface commence de descendre vers les profondeurs et converge jusqu’à un niveau ou la différence de température de cette couche et la couche qu’elle traverse s’homogénéise. Ce type de circulation s’appelle circulation thermo-haline, et elle est aussi fortement affectée par les différences de salinité. D’ici commence l’investigation hydrométéorologique des chercheurs qui ont déduit que les changements dans le régime des températures des derniers 12 ans est déterminé par ce cycle de type surface-profondeur, qui implique aussi d’autres éléments, dont une des plus importante est l’énergie générée par les émissions de gaz à effet de serre captées à l’interférence entre l’océan et la troposphère inférieure, et qui atteint aussi la couche d’eau de grande ou moyenne profondeur, tandis que les eaux froids montent et refroidissent la terre. L’étude des chercheurs américains a employé la méthode comparative, en comparant les températures de l’Océan Pacifique enregistrées en 2001, avec les périodes antérieures, 1940-1975, identifiant ainsi une fluctuation des températures à la surface de l’océan qui s’étend sur 20-30 ans. Cette observation explique pourquoi le réchauffement climatique n’est pas un phénomène régulier et continu – un argument invoqué souvent par les sceptiques – mais plutôt un phénomène qui se produit en étapes, entre deux périodes avec températures différentes, plus ou moins constantes, expliquant ainsi pourquoi les effets de refroidissement des hivers sont temporaires et pourquoi les températures monteront dans les années prochains.     

Ce hiatus dans l’accroissement des températures à la surface des mers et océans, qui est ressenti particulièrement dans les zones qui se trouvent sous l’influence des alizés , ne signifie pas une cessation du réchauffement climatique. Dans l’Océan Arctique, par exemple, on assiste à une fonte record de la glace.

On sait déjà que les alises ont un effet d’accroissement de l’aridité sur les zones de terre qu’elles affectent, et déterminent l’enregistrement des valeurs météorologiques extrêmes partout ou elles se manifestent. L’association des alises et du réchauffement climatique a été déterminée par la quantité insuffisante de chaleur qui peut être captée par les océans après des saisons chaudes très prolongées à des latitudes tropicales. La force des alizés s’est augmentée beaucoup pendant les années dernières, peut-être à cause des perturbations qui ont lieu à la limite supérieure de la troposphère ou même à cause d’autres raisons strictement climatiques, mais il est évident que le changement de leur intensité affecte l’accumulation de la chaleur dans le grand réservoir de l’Océan Pacifique. Un grand nombre d’études indiquent une accélération dramatique des alizés, phénomène associé avec la phase négative du cycle de l’Oscillation Pacifique Décennale, qui se manifeste par l’immobilisation des eaux de l’Océan pacifique aux latitudes ou elles ont achevé leurs propriétés physiques (dans ce cas, la température), la circulation d’une latitude à une autre ayant lieu plus lentement et avec une circulation verticale plus intense, de la surface vers les profondeurs. Non seulement l’accélération de la vitesse de circulation des alizés est sans précédent, mais aussi leur manière de manifestation dépasse tout ce qu’on pouvait calculer théoriquement avec nos modèles climatiques actuels. La difficulté de reproduire ce phénomène de ralentissement du réchauffement climatique provient du fait que les oscillations dans la propagation des alizés ont un effet sur les phases de réchauffement ou refroidissement du climat, qui conduisent à une accumulation temporaire de la chaleur atmosphérique dans l’eau des océans.               

On peut conclure que le ralentissement du réchauffement climatique préconisé à la fin du XXème siècle est causé non par une activité extérieure par rapport à notre planète, comme un affaiblissement de l’activité solaire ou une quantité plus grande de polluants dans l’atmosphère bloquant la lumière du Soleil, mais par des circonstances plus rares concernant le changement de la température des océans, et,  plus spécifiquement, de la rate de propagation de la chaleur vers les profondeurs, à cause d’un transfert plus important de chaleur vers les couches d’eau profondes. En même temps, les recherches sur les effets de la circulation atmosphérique et des courants maritimes de l’Océan Pacifique nous conduisent vers une explication du mystère du réchauffement climatique, en nous expliquant comment un transfert plus efficient de la chaleur vers les zones profondes de l’océan peut tromper la communauté scientifique qui se demande encore pourquoi à la surface, le réchauffement se produit très lentement mais il n’y a pas d’évidence que les eaux de l’Océan Pacifique, le principal pionnier des changements, réduisent leur température moyenne annuelle ?

 Article écrit par Gabriela Moroșanu et traduit par Mihail Mitoșeriu

Sources:

1.      Neguț, L., (1981), Meteorologie maritimă, Editura Sport – Turism, București;

2.      Ciulache, S., (2004), Meteorologie și climatologie, Editura Universitară, București;

3.      http://www.tv5.org/cms/chaine-francophone/info/p-1911-Les-alizes-ont-freine-le-rechauffement-climatique-etude-.htm?&rub=20&xml=newsmlmmd.urn.newsml.afp.com.20140210.a2bc3c33.6e12.482c.a427.c890b0054970.xml

4.      http://www.theguardian.com/environment/climate-consensus-97-per-cent/2014/feb/10/unprecedented-trade-winds-global-warming-oceans

5.      http://www.theguardian.com/environment/2014/feb/09/global-warming-pause-trade-winds-pacific-ocean-study

Ce mai putem spune în plus despre încălzirea globală? Este un subiect actual sau perimat? Mai putem vorbi de încălzire globală în prezent după toate fenomenele de iarnă ce s-au succedat în ultimele luni în emisfera nordică?

Studiile recente demonstrează însă o legătură strânsă între vânturile periodice de tipul alizeelor și încetinirea încălzirii globale în ultimul deceniu, de unde și toate aceste schimbări bruște de temperatură, fenomene meteorologice din ce în ce mai periculoase în sezonul rece și hazarde meteorologice.

Dintr-un motiv mai puțin evidențiat de ultimele descoperiri climatice, se pare că alizeele din vestul Oceanului Pacific exercită o influență majoră asupra mișcării apelor de suprafață și de adâncime de-a lungul Ecuatorului între coastele Americii de Sud și Centrale și cele ale Australiei și Asiei de Sud-Est. Atunci când vânturile suflă cu deosebită vigoare, apele calde care se acumulează în straturile de la suprafața oceanului își încep drumul descendent spre adâncime și converg până spre un nivel unde diferențele de temperatură între acestea și stratul de apă străbătut se omogenizează. Acest tip de circulație este cunoscut, în mare, sub numele de ”Circulație termohalină”, diferențele de salinitate având și ele un cuvânt greu de spus.  De la această bază pornește investigația hidrometeorologică a cercetătorilor care au dedus că  modificările în regimul termic anual al ultimilor 12 ani se datorează acestui ciclu suprafață – adâncime care a antrenat cu el și alți termeni, între care cu cele mai importante efecte este energia generată de emisiile de gaze cu efect de seră captate la interfața ocean – troposfera inferioară, ajunsă până în stratul de apă de adâncime mare și medie, în timp ce apele reci urcă spre suprafață și răcesc uscatul.  Studiul realizat de cercetătorii americani a utilizat metoda comparativă între temperaturile din Oceanul Pacific din anul 2001 și cele anterioare, dintre anii 1940 – 1975, identificând o fluctuație pe o perioadă de 20-30 de ani a temperaturii la suprafața oceanului. Această legătură explică de ce încălzirea globală nu este un fenomen regulat și continuu – un argument invocat de sceptici – ci un fenomen în etape, între două perioade de temperatură diferită, mai mult sau mai puțin constante, de aceea efectele de înăsprire a iernii sunt totuși temporare și se preconizează creșterea temperaturii în următorii ani.

Acest hiatus în încălzirea temperaturilor de la suprafața mărilor și oceanelor, resimțit în special în zonele aflate sub influența alizeelor, nu înseamnă că încălzirea globală s-a oprit. Asistăm în Oceanul Arctic la topirea gheții până la un nivel record, spre exemplu.

Așa cum se știe, alizeele au un efect de aridizare asupra zonelor de uscat spre care bat și aproape întotdeauna impun valori meteorologice extreme ale parametrilor măsurați la stațiile aflate în calea lor. Premisa asocierii alizeelor cu schimbările globale ale climei a constat în insuficienta căldură care poate fi prinsă în apele oceanelor ca urmare a unor sezoane calde mult prelungite la latitudinile tropicale. Forța alizeelor a crescut destul de mult în ultimii ani, poate și din cauza unor perturbații ale circulației la limita superioară a troposferei, sau poate chiar din cauze strict ”climatice”, dar cert este că diminuarea activității lor și-a pus pecetea asupra adunării acestei călduri suplimentare în vastul rezervor al Oceanului Pacific. Cele mai multe studii indică o accelerare dramatică a alizeelor, fenomen asociat cu o fază negativă a ciclului numit ”Oscilația Interdecadală Pacifică” (Interdecadal Pacific Oscillation), care se manifestă printr-o imobilizare a apelor Oceanului Pacific la latitudinile la care acestea și-au dobândit starea fizica (temperatura, în cazul de față), circulația fâcându-se mai lent de la o latitudine la alta și mai intens în sens vertical, dinspre suprafață spre adâncime. Nu numai că accelerarea vitezei cu care circulă alizeele este fără precedent, dar modul lor actual de manifestare excede ceea ce s-a putut calcula teoretic în modelele climatice de până acum. Dificultatea reproducerii acestui fenomen de încetinire a încălzirii globale provine de la faptul că oscilațiile în propagarea vânturilor alizee au efecte asupra fazelor de încălzire sau răcire a climei, acestea conducând în definitiv la o acumulare temporară a căldurii din atmosferă în interiorul apelor oceanice.

Putem concluziona că încetinirea încălzirii globale prefigurate la sfârșitul secolului trecut se datorează nu atât unei activități externe planetei, cum ar fi scăderea activității solare, forcing radiativ la limita cu spațiul cosmic sau mai multor poluanți în atmosferă care pot bloca lumina soarelui, ci mai degrabă unei împrejurări mai rare, mai neobișnuite, de schimbare a stării termice a oceanelor, în special a ratei cu care în oceane se propagă căldura spre adâncime, mai multă căldură fiind transferată spre straturile profunde. Nu în ultimul rând, cercetările asupra efectelor circulației atmosferice și a curenților marini corespunzători Oceanului Pacific tind din ce în ce mai mult să ”asambleze” piesele de puzzle ale misterului încălzirii globale, explicând cum poate un transfer mai eficient al căldurii spre adâncurile oceanului să inducă în eroare o întreagă  lume științifică ce se va mai întreba încă mult timp de acum încolo: De ce la suprafață încălzirea globală se produce extrem de încet și totuși nu există evidențe că apele Oceanului Pacific, principalul pionier al schimbărilor, și-ar fi redus temperatura medie anuală?

Surse:

1. Neguț, L., (1981), Meteorologie maritimă, Editura Sport – Turism, București;
2. Ciulache, S., (2004), Meteorologie și climatologie, Editura Universitară, București;
3. http://www.tv5.org/cms/chaine-francophone/info/p-1911-Les-alizes-ont-freine-le-rechauffement-climatique-etude-.htm?&rub=20&xml=newsmlmmd.urn.newsml.afp.com.20140210.a2bc3c33.6e12.482c.a427.c890b0054970.xml
4. http://www.theguardian.com/environment/climate-consensus-97-per-cent/2014/feb/10/unprecedented-trade-winds-global-warming-oceans
5. http://www.theguardian.com/environment/2014/feb/09/global-warming-pause-trade-winds-pacific-ocean-study

Perioada climei optime din Evul Mediu numită și era vikingilor

Cuprinde aproximativ primele 300 de ani ale mileniului trecut. Următoarea imagine redă temperatura reconstituită pentru Europa de vest.

La nivelul întregii emisfere nordice, temperatura medie a fost comparabilă cu cea din zilele noastre. Trebuie menționat că regimul termic și cel al precipitațiilor nu au evoluat uniform pe întreaga emisferă, cel mai cald fiind în Europa și America de Nord. Începând cu secolul al IX-lea, clima Europei a devenit mai caldă, temperatura medie fiind cu aproximativ 1 ⁰C peste cea din zilele noastre. Totodată, cantitățile de precipitații au crescut considerabil față de perioada anterioară. Analiza chimică a bulelor de aer rămase captive în gheață indică abaterea termică pozitivă cea mai mare în zonele nordice. În Europa de nord, între secolele VIII și XII, atât temperatura apei cât și cea a aerului a depășit cu 3 – 4 ⁰C pe cea din prezent. Condițiile au devenit favorabile pentru migrația vikingilor către Islanda și Groenlanda; apoi, o colonie s-a stabilit pe țărmul estic al Americii de Nord în regiunea denumită Vinlanda. S-au făcut descoperiri geografice în Oceanul Arctic, până la insulele Svalbard și Novaia Zemlia. Clima a fost favorabilă doar în Europa. Unele zone din America au fost afectate de secete prelungite. Factorii climatici asociați cu cei sociali au dus la declinul sau dispariția unor civilizații. După aproape 2000 de ani de dezvoltare, orașele mayașe de pe Peninsula Yucatan au fost părăsite, între anii 750 și 950. Analiza sedimentelor din Marea Caraibe indică cele mai cumplite secete din ultimii 1000 de ani. O soartă asemănătoare au avut și indienii Anasazi, care populau regiuni aflate pe teritoriile actualelor state Colorado, New-Mexico, Arizona și Utah.

Mica glaciațiune

Începând cu secolul al XIII-lea, tot mai multe surse relatează despre răcirea climei și o creștere a cantităților de precipitații în vestul Europei. Până în secolul al XVIII-lea, locuitorii continentului au suferit din cauza epidemiilor și a foametei și au dispărut sate montane din cauza coborârii ghețarilor. Distribuția în timp a temperaturii nu a fost uniformă. Perioade foarte reci au fost întrerupte de ani cu o vreme mai puțin severă. Înrăutățirea condițiilor climatice a început în Groenlanda, încă din ultima parte a secolului al XII-lea. În Europa centrală și de sud-est, răcirea s-a produs în prima parte a secolului al XIII-lea, aici fiind asociată cu o creștere a gradului de continentalism. Cantitățile de precipitații au scăzut. Comerțul din Atlanticul de nord a fost perturbat de gheața care avansa spre sud. Zonele de coastă ale Mării Nordului au fost măturate de furtuni puternice. Secolul al XIV-lea a debutat în Europa de vest cu o vreme rece și deosebit de umedă. Între anii 1313 și 1321, suprafețe întinse s-au transformat în mlaștini. Lucrările agricole nu s-au putut efectua. Mai ales în Franța și în Anglia, foametea a fost atât de gravă încât s-a ajuns la acte de canibalism. După o încălzire temporară, temperaturile au scăzut din nou la începutul secolului al XVI-lea. Cu mici întreruperi, perioada rece a ținut până în jurul anului 1850. Acest interval de timp este denumit mica glaciațiune. Temperatura medie a fost cu 1,5 ⁰C mai mică decât în prezent și s-a semnalat un exces de precipitații de circa 20%.

Răcirea este redată și de picturile realizate în Germania, Țările de Jos și Anglia. Peisaje de iarnă din vestul Europei de Pieter Bruegel (1525 – 1569)

Londra: Tamisa înghețată (1684)

Vremea deosebit de rece a influențat și cursul istoriei. Trupele lui Napoleon au fost înfrânte cu ușurință în Rusia, datorită iernii deosebit de severe, instalată deja în luna noiembrie a anului 1812. Vremea a ajutat din nou rușii în al Doilea Război Mondial. Iarna din 1942 – 1943 a fost una foarte rece.

Mica glaciațiune are cauze legate de activitatea solară și de vulcanism. Între anii 1645 și 1715, perioadă numită Minimum Maunder, numărul petelor solare a fost extrem de mic, existând intervale de timp în care lipseau în totalitate. Observațiile s-au făcut din anul 1610 cu instrumente optice.

Activitatea vulcanică s-a intensificat începând cu secolul al XVI-lea și a culminat cu erupția vulcanului Tambora din Insula Sumbawa (Indonezia), în anul 1815. Dioxidul de sulf ajuns în stratosferă se oxidează la trioxid de sulf, se formează aerosoli de sulfați care reflectă puternic radiația solară. Schimbarea caracteristică a culorii cerului se observă, de asemenea,  în tablourile realizate în această perioadă. Anul care a urmat erupției Tamborei a fost unul tragic pentru locuitorii Europei de vest și ai Americii de Nord, fiind consemnat ca „anul fără vară”.

Anomalia termică estimată, din vara anului 1816:

Încălzirea începută în secolul al XIX-lea, care continuă și în prezent

Finalul micii glaciațiuni a fost marcat la sfârșitul secolului al XVIII-lea de o încălzire, urmată de o răcire temporară mai puțin semnificativă. Odată cu trecerea timpului, datele provenite din măsurători directe devin tot mai multe. Prima rețea de măsurare a temperaturii a fost înființată în 1780 (Societa Palatina cu sediul în Mannheim). Primele date satisfăcătoare despre temperatura medie a emisferei nordice provin din 1854; valori suficient de sigure sunt consemnate începând cu 1881.

Estimarea temperaturii medii a emisferei nordice pe baza mai multor surse:

Acest grafic, pe ultimele 12 secole, este prezentat în raportul IPCC (2007). Există perioade în care valorile estimate diferă destul de mult, însă tendințele sunt asemănătoare. Creșterea temperaturii din secolul al XX-lea este evidentă. Este neobișnuită viteza cu care se produce. În secolul care a precedat revoluția industrială, rata de modificare era de -0,03 ⁰C/100 ani, în timp ce în prezent se observă o creștere de 0,74 ⁰C/100 ani. Foarte probabil rolul cel mai important revine factorului antropogen, prin emisiile de dioxid de carbon provenite din arderea combustibililor fosili. Pe următoarea imagine, s-au suprapus peste graficul precedent rezultatele simulărilor realizate cu modele climatice, în care au fost introduși factorii presupuși a fi contribuit la modificările temperaturii: activitatea solară, erupțiile vulcanice, creșterea concentrației gazelor cu efect de seră. Nuanțele de gri sunt mai întunecate acolo unde suprapunerea, indicată și în procente, dintre valorile estimate și cele rezultate din modele este mai mare. Astfel, se confirmă cauzele răcirii din perioada micii glaciațiuni. De asemenea, concordanța dintre valorile măsurate începând cu secolul al XIX-lea și datele de ieșire ale modelelor converg, în condițiile în care au fost introduse în calcule modificările compoziției atmosferei din această perioadă, adică valorile în creștere ale concentrației dioxidului de carbon.

Bibliografie:

- Henson, Robert, 2007: The Rough Guide to Climate Change. The Symptoms, The Science, The Solutions. Rough Guides Ltd., London, New York.

- IPCC, 2007: Climate Change 2007: The Physical Science Basis. Working Group I Contribution to the Fourth Assessment Report of the IPCC. IPCC, Cambridge University Press, New York.

Articol realizat de Gabriel Ticheru

In 1950, cercetatorul Wilhelm Reich (1897-1957) a dezvoltat un sistem de aparate ce permitea influentarea vremii, producerea sau alungarea norilor de ploaie si furtuna. Cercetarile sale se bazau pe o forma de energie denumita de el „orgon” care poate fi asimilata cu „chi-ul” chinezesc si „prana” din terminologia sanscrita. Aparatele sale aveau rolul de a capta si dirija fluxuri de energie orgonica pentru a produce efecte in diverse experimente, legate de insanatosirea unor bolnavi, amplificarea energiei emisa de o substanta radioactiva, controlul vremii etc.

Dispozitivul pentru controlul vremii consta din diverse tuburi cu diametre diferite dispuse concentric, ce aveau la un capat cabluri ce faceau legatura cu un acumulator orgonic. Constructia semana cu o „baterie” de artilerie ce era indreptata in sus, catre cer. In functie de setarile aparatului, acesta permitea formarea de nori aducatori de ploaie sau imprastierea lor. Exista la ora actuala firme care folosesc acest tip de aparate, montate pe aripile unor avioane, pentru a produce sau indeparta ploile.

Din proiectul de control al climei initiat de Wilhelm Reich au derivat apoi altele, cum ar fi experimentul Philadelphia, Montauk si proiectul HAARP.

Proiectul HAARP

Un proiect important dezvoltat de guvernul SUA pentru controlul climei este HAARP (High Frequency Active Auroral Research Project) – Proiect de Cercetare a Rezonantei Aurorale in Camp de Inalta Frecventa. Proiectul de cercetare aurorala se refera la studierea efectului pe care il are o raza de energie din banda RF (radio frecventa) focalizata in straturile inferioare ale ionosferei, cu ajutorul unui sistem complex de antene.

Dr. Rosalie Bertell confirma ca „cercetatorii armatei americane lucreaza la un asa-numit « sistem climatic » conceput ca o arma potentiala. Metodele includ producerea de furtuni si modificarea traseului vaporilor in atmosfera pentru a produce inundatii sau secete cu tinta exacta.”

Inca din anii ”70, fostul consilier al securitatii nationale americane Zbigniew Brzezinski a prevazut in cartea sa „Intre doua epoci” ca „tehnologia va pune la dispozitia conducatorilor celor mai multe dintre natiuni tehnici de razboaie secrete, dintre care numai un mic numar va putea fi cunoscut de opinia publica. Tehnicile de modificare a climei vor putea fi folosite pentru a produce perioade prelungite de seceta sau furtuna.”       

De altfel, cercetarile realizate pana in prezent au creat un arsenal de tehnici pentru un adevarat razboi geofizic (E. Strainu, 2000, 2003), tehnici care pot produce :

-         dispersarea cetii, a norilor si modificarea regimului de precipitatii;

-         formarea cetii si a norilor;

-         producerea grindinii;

-         obtinerea unor materiale necesare modificarii proprietatilor electrice ale atmosferei;

-         introducerea in atmosfera a campurilor electromagnetice;

-         provocarea si dirijarea furtunilor, tornadelor si a uraganelor;

-         producerea artificiala a ploii si zapezii;

-         controlul fulgerelor si al maselor plasmatice atmosferice;

-         modificari ale climei prin topirea calotei polare ;

-         deteriorarea stratului de ozon si a ionosferei;

-         modificari ale parametrilor fizici, chimici si electrici ai marilor si oceanelor, controlul fenomenului „El Nino” ;

-         producerea valurilor mareice mari – tsunami;

-         provocarea cutremurelor de pamant etc.

Marc Filterman, fost ofiter francez, a descris cateva tipuri de arme neconventionale ce folosesc frecventele radio. El se referea la „razboiul climatic”, indicand faptul ca „SUA si fosta URSS detineau cunostintele tehnice necesare pentru a declansa schimbari climatice bruste (uragane, secete etc.) chiar de la inceputul anilor ´80. Aceste tehnologii fac posibila declansarea de perturbari atmosferice folosind unde radar de frecventa foarte joasa (Extremely Low Frequency – ELF).”

Programul HAARP, desfasurat in Gokoma, Alaska si administrat de fortele aeriene si maritime ale SUA, reprezinta o noua generatie de arme sofisticate, dezvoltate in cadrul „Initiativei Strategice de Aparare” a SUA. Proiectul a fost lansat de „Directia de Vehicule Spatiale” apartinand „Laboratorului de Cercetare a Fortelor Aeriene.” El consta in principal dintr-un sistem de antene puternice, capabile sa controleze modificari locale ale ionosferei.

Cercetatorul Nicholas Beigich, implicat in campania anti-HAARP, descria acest proiect ca fiind „o tehnologie de fascicule de unde foarte puternice, care ridica zone ale ionosferei prin concentrarea unui fascicul si incalzirea acelor zone. Undele electromagnetice sunt reflectate apoi pe pamant si penetreaza absolut orice, cu viata sau fara viata”.

Dr. Rosalie Bertell afirma ca „HAARP este un incalzitor gigantic care poate cauza distrugeri in ionosfera, creand nu numai gauri dar si incizii lungi in stratul protector care impiedica radiatiile mortale sa bombardeze planeta”.

Dezinformarea opiniei publice

HAARP a fost prezentat opiniei publice ca un program de cercetare stiintifica si academica. Documentele militare americane sugerau ca principalul obiectiv al HAARP era sa exploateze ionosfera in scopuri de aparare. Fara sa faca referiri clare la programul HAARP, un studiu al fortelor aeriene americane a subliniat utilizarea „modificarilor induse ale ionosferei ca o metoda de schimbare a modelelor climatice si de distrugere a comunicatiilor si radarelor inamice.”

Prima companie care a furnizat armatei echipamentul HAARP a fost ARCO POWER TECHNOLOGIES, subsidiara a ARCO OIL COMPANY. ARCO dorea sa gaseasca o utilizare pentru cele 30 000 de miliarde m³ de gaze naturale din nordul Alaska. Deoarece livrarea acestora catre consumatorii civili s-a constatat ca este nerentabila, s-a hotarat utilizarea gazelor pentru alimentarea transmitatoarelor. Sponsorul proiectului a fost Departamentul de Aparare al Fortelor Aeriene si Maritime ale USA.

Scopul proiectului (nedeclarat public) a fost realizarea unui scut energetic planetar folosind ionosfera ca deflector de raza, pentru a transmite cantitati mari de energie radianta pe teritoriul tarilor inamice, perturbandu-le comunicatiile, armamentul si industria electronica. De asemenea, HAARP avea drept scop studierea posibilitatii de a realiza comunicatii nedetectabile intre submarine, explorari geofizice, controlul proprietatilor undelor radio cat si generarea de semnale fantoma pentru radarele inamice aflate oriunde pe glob.

Alte efecte ale proiectului HAARP 

1. Declansarea de haos meteorologic local la utilizarea puterilor mari, de 1,7 GW.
2. Scaderea concentratiei de ioni de calciu din tesutul cerebral al oamenilor care au fost expusi la iradieri mai mari de 0,8 mW/cm² si o frecventa de 147 MHz, la o modulare cu semnal variabil cuprins intre 6 si 20 Hz. S-a observat o stimulare a neuronilor pe frecventa modulatoare de 16 Hz.
3. Posibilitatea de a alimenta prin inductie electromagnetica un avion aflat la 30 km inaltime, timp de 10000 de ore, avion ce are doar o bobina de receptie a puterii emise ce o transfera apoi blocului motor.
4. Posibilitatea de a perturba grav sanatatea si psihicul subiectilor care sunt tinta unui experiment. Amintim oboseala cronica, iritare, pierderea memoriei, cataracta, leucemie, defecte la nastere si cancer, dar si modificarea compozitiei sanguine, a colesterolului, presiunii arteriale, pulsului si chimiei cerebrale.
5. Posibilitatea de a scurtcircuita intreaga incarcatura ionosferica (ionosfera fiind vazuta aici ca armatura exterioara a unui condensator sferic planetar) cu suprafata terestra (care e vazuta aici ca fiind armatura de polaritate opusa a aceluiasi condensator sferic planetar).
6. Posibilitatea de a perturba stratul de ozon. Daca acesta e lovit pe o frecventa egala cu frecventa la care O₃ se descompune in O₂, atunci radiatiile UV pot atinge suprafata Terrei distrugand toate formele de viata.
7. Conform dr. Rosalie Bertell, HAARP „este o parte a unui sistem integrat de arme care au consecinte devastatoare asupra mediului. Este probabil ca proiectul sa fie prezentat publicului ca un scut spatial impotriva armelor din spatiul extraterestru sau chiar ca un instrument pentru refacerea stratului de ozon !!!” HAARP poate contribui la schimbarile climatice prin bombardarea intensiva a atmosferei cu raze de frecventa ridicata. Undele de frecventa joasa reflectate pot afecta creierul omului si pot avea efecte asupra miscarilor tectonice. HAARP are capacitatea de a modifica campul electromagnetic al Pamantului.

Se pare ca „zeii primejdiosi” au coborat pe Pamant si ei se joaca cu lucruri pe care nu le pot controla. In inconstienta lor, oamenii se joaca de-a Dumnezeu. Numai ca Dumnezeu este doar iubire, Creatorul armoniei si frumusetii.

Surse bibliografice: 

1. DEAC L.A., STRAINU E. (2000), Armele mileniului 3 – Razboiul Geoclimatic, Editura Sophia, Bucuresti
2. NICHOLS P.B., MOON P. (2003), Proiectul Montauk – Experimente in timp, Editura Daksha, Bucuresti
3. STRAINU E. (2003), Razboiul Geofizic, Editura Academiei de Inalte Studii Militare, Bucuresti
4. VAZDOAGA V.O. (2003), Extraterestrul roman, Editura Obiectiv, Craiova
5. ***NEXUS NEW TIMES MAGAZINE, oct.-nov. 2005, anul I, nr.3

Surse foto:

http://hermetic.blog.com/2005/04/27/dr-wilhelm-reich-scientific-genius-%E2%80%93-or-medical-madman/

http://www.orgone.org/articles/ax7hasen1.htm

http://www.noosphereforum.org/earth/antahkarana.html

http://pasionatdeastronomie.blogspot.com/2011/03/haarp_28.html

http://www.ashtarcommandcrew.net/video/alert-haarp-busted-today 

Daca v-a placut articolul, puteti sa-l votati! Nu uitati sa va abonati la newsletter-ul Greenly, dragi prieteni!