Spectacol pe scena naturii

Nu ti s-a intamplat adesea, pe strada fiind, astfel intr-un spatiu deschis, sa ai un sentiment de claustrofobie, de parca toate betoanele din jurul tau ar contribui la nefericirea fiintei tale? Si sa vrei sa ai, cumva, puterea de a distruge sursa suferintei tale, sa transformi zidul din fata ta, intr-o pasare de exemplu, sa isi ia zborul si sa vezi ce a fost acolo, inainte sa apari tu – omul – cu ideile tale „geniale” si absolut egoiste de „progres”.

Traiesti alert, nu mai ai timp sa asculti, pe nimeni, de nimeni si nimic, simti zilnic presiuni din toate unghiurile si simti ca tu insuti esti o sursa de stres…si totusi te opresti timp de o secunda si auzi un strigat inabusit, incorsetat…indurerat. Te sperie oarecum, de parca simturile ti-ar fi fost ascutite brusc sa poti observa, sa poti „citi” ceva. Copacul din coltul strazii il percepi si pe el ca pe un intrus… ceva ii lipseste si, cumva, ceea ce in mod normal iti facea placere, acum nu iti spune nimic…

Din cauza cui toate astea? Datorita cui toate astea ar putea cunoaste o alta forma, mai buna?

Si „evadezi” din „jungla urbana”.  Ajungi intr-un loc unde acel „ceva” sau „cineva” contureaza o noua forma: mobila, vie, colorata, zgomotoasa intr-un mod placut. Cunosti natura in esenta ei. Iei parte la un spectacol unde esti invitat de onoare, cu singura conditie impusa de a-l respecta si de a nu interveni sub nicio forma. Faci cunostinta cu „actorii”, le absorbi practic miscarile, urmate dupa un scenariu mut, insa numai de ei stiut, dar pe care vrei sa-l inveti, sa il citesti dupa ceea ce transmit. Si atunci care este „scena”, baza spectacolului tau? Iti dai seama ca strigatul pe care il auzeai in oras, aici s-a transformat in tacere, in freamat de larve sub graunti de pamant, in susur de apa, in triluri de pasare in copac inverzit in vocea pamantului.

Pamantul este inceputul, cresterea, vitalitatea si fertilitatea. Pamantul este elementul care, impreuna cu Aerul, Apa si Focul, sta la baza intregii creatii, a microcosmosului si a macrocosmosului, practic a tot ceea ce exista pe Terra. Pamantul, sub forma lui negricioasa si urata, este „baza”. Este cel care, daca il incatusezi, este incapabil sa mai dea nastere la viata, care vrea sa fie ingrijit atunci cand profitam de pe urma lui, care ne ofera suport si ne suporta, in ciuda pedepselor la care il supunem constant. Pamantul ne asigura ordinea, nu ne da ordine, dar pamantul vrea respect… pamantul vrea sa fie ascultat. Depinde de noi cum vom face acest lucru.

„Lutul negru, lipicios, ii fintuia picioarele, ingreunandu-le, atingandu-l ca bratele unei iubite patimase. II cuprinse o pofta salbatica sa imbratiseze huma, sa o crampoteasca in sarutari. Se apleca, lua in maini un bulgare si-l sfarama intre degete cu o placere infricosata. Mainile ii ramasera unse cu lutul cleios ca niste manusi de doliu. Sorbi mirosul. Apoi incet, cucernic, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor. Si pamantul parca se clatina, se inclina in fata lui”. (Liviu Rebreanu, „Ion”)

Articol realizat de Elena Neacşu

Despre autor
Acest user este dedicat tuturor colaboratorilor Greenly! Studenti, masteranzi, doctoranzi sau pur si simplu oameni din intreaga tara, din intreaga lume care impart aceeasi pasiune, ecologia. Si isi doresc sa-si imparteasca ideile prin intermediul revistei Greenly. Le multumim din toata inima!
2 comentarii la acest articolScrie-l pe al tau!
  1. Foarte interesant articolul tau. Am intrezarit valente literare, asa ca imi permit sa fac o remarca legat de citatul de la final. In “Ion”, Liviu Rebreanu a vrut sa ilustreze prin scena descrisa un caz patologic. Ion nu este un model, ci un exemplu de om condus de patima, sub care, de altfel cade ucis. Oricum mi-a placut ideea ta. Mult succes in continuare! :)

    • Multumesc Bogdan pentru comentariu. Cand am ales sa pun citatul respectiv in final, nicidecum nu am vazut in Ion un model… patima pentru pamant este evidenta, de altfel, a fost unul dintre personajele pe care le-am blamat cel mai mult din literatura… doar ca scena in sine si modul in care a fost descrisa de Rebreanu… personificarea facuta pamantului, mi s-au parut de exceptie.

Scrie aici comentariul tau

Te rugam sa-ti introduci numele!

Necesar!

Te rugam sa introduci o adresa de email valida!

Necesar!

Te rugam sa scrii mesajul!

Greenly Magazine © 2024 All Rights Reserved

Designed by WPSHOWER

Powered by WordPress