Intre imaginatie si imagine
Desi una din fazele de progres ale artei fotografice, micsorarea timpului de expunere nu este intotdeauna de folos fotografului, daca acesta doreste sa creeze in jurul elementului central efectul de ”panze sau trene de lumina”. Un truc foarte des aplicat, mai ales in cazul fotografiei nocturne concentrata asupra unui element static de arhitectura (un bloc inalt, un pod, un turn, monumente asemanatoare Arcului de Triumf), este marirea timpului de expunere a aparatului si folosirea trepiedului, pentru ca acesta sa inregistreze traversarea elementului vizat de catre lumina produsa de alte elemente aflate in miscare si redarea traiectoriei sale ca pe niste linii paralele luminoase care invaluie si confera maretie elementului arhitectural. Fotografia in piramida da un plus de expresivitate subiectelor desfasurate in inaltime, forma de piramida fiind obtinuta prin vizarea subiectului de la baza sa spre acoperis sau varf (pentru forme de relief), ingustandu-se si capatand alura trapezoidala sau de trunchi de piramida.
Regula treimilor sustine ca o imagine poate fi impartita in noua parti egale, prin cate doua linii imaginare echidistante verticale si respectiv orizontale. Cele patru puncte formate la intretaierea lor servesc la alinierea subiectului sau elementelor ce compun fotografia.
Peisajul de pe Valea Dunarii din fotografia alaturata respecta regula treimilor. Orizontul este asezat pe linia orizontala imaginara care imparte fotografia in treimea inferioara si celelalte doua treimi. Partea cea mai puternic iluminata a cerului, apropiata de crestele Muntilor Banatului, dupa care soarele tocmai a apus, nu cade direct pe vreuna din liniile imaginare, ci cade aproape de unul din punctele de forta, ceea ce este insa suficient pentru a profita de regula.
In peisajul de la malul Marii Negre din parte dreapta, faleza si debarcaderul fac artificial racordul dintre treimea terestra si treimea cereasca, dar in cele mai multe dintre peisaje, linia orizontala imaginara este subtire, perceptibila doar pe cale cromatica si se suprapune liniei orizontului. Cele mai reusite peisaje create pe baza regulii treimilor se realizeaza la apusul si rasaritul soarelui, deci cu aparatul orientat spre vest, respectiv spre est, cand lumina difuza a zilei se rasfrange asupra cadrului natural si il face din ce in ce mai vizibil cu cat ne apropiem cu privirea de orizont.
Liniile in fotografie
Una dintre tehnicile utilizate pentru a crea tensiune, miscare si pentru a capta atentia intr-o fotografie o reprezinta folosirea liniilor in asa fel incat sa ghideze, sa indrume privirea. Liniile pot fi reprezentate de un gard, linii de pe sosea, o cale ferata etc. Important este ca acestea sa conduca privirea catre punctul de interes, adica spre subiect sau subiecte. Liniile verticale pot sugera stari diferite: semetie, crestere (un copac), impozanta si titanie (o cladire inalta). Liniile verticale bine conturate trebuie plasate de cele mai multe ori pe una dintre liniile de forta si nu in centrul cadrului, pentru a nu da impresia de ”sciziune” a spatialitatii cadrului zugravit..
Liniile diagonale capteaza privirea si ”plimba” privitorul prin cadrul fotografic. Adesea dau subiectului tridimensionalitate si perspectiva si creeaza zone de interes atunci cand intersecteaza subiectele secundare. Orientarea lor traduce dinamismul si jocul geometric al unui cadru. De cele mai multe ori, vectorul diagonalei este orientat, precum scrisul, de la stanga la dreapta si de jos in sus, asadar o linie diagonala intr-o poza reusita functioneaza dupa sistemul acelor de ceasornic.
Liniile curbe au dat nastere unui tip distinct de fotografie si anume ”Compozitia in S”. Pentru a profita din plin de aceasta, trebuie gasit un element in peisaj care sa semene cu litera S (meandrele unui rau, o poteca pietruita care coteste printre copaci, un drum vazut de la inaltime, o sosea transmontana) si vizualizat tangent cu el, nu perpendicular, pentru a surprinde schimbarea de convexitate si punctele de inflexiune.
Compozitia in linii convergente
Pe langa primul sens pe care il are, si anume acela de a reprezenta diferite forme naturale de relief (circuri glaciare, depresiuni inchise, caldere vulcanice, doi versanti muntosi taiati de o vale sau un rau) sau alte obiective create de om care, prin forma si dispunerea muchiilor si a laturilor lor in spatiu, dau impresia de convergenta, de concurenta spre un anumit punct, acest tip de compozitie poate fi aplicat si in lungul unei strazi, spre exemplu, sau a unui tunel sau culoar, care se ingusteaza transversal pana ce ajung cat un punct in departarea virtuala a imaginii, spre care converg toate celelalte linii paralele profilului longitudinal, in plan, dar concurente in spatiu (trotuarul, firele electrice, punctele extreme ale cladirilor sau arborilor aflati de-a lungul strazii, foto alb-negru). Liniile convergente tridimensioneaza compozitia, conferindu-i amplitudine si profunzime dincolo de abisul hartiei fotografice.
In fotografia alaturata, marea – sub lumina abia perceptibila a apusului soarelui de mai – este elementul central. Liniile directoare duc toate spre punctul forte al apusului de mai, care ocupa si cel mai vast loc in cadru. Tot spre a crea profunzime si spre ”a nedumeri” ochiul privitorului apar inlantuite scoicile pe malul marii, marcand parca ”hotarul” dintre cele doua lumi antagonice: marea si uscatul. Nuantele de albastru se impletesc spre largul marii, tradand adancimea din ce in ce mai mare, iar spre tarm, mai vioaie, se ”incalzesc” cromatic, pana se confunda cu albastrul-gri al nisipului.
Articol realizat de Gabriela Adina Morosanu, studenta in anul II la Geografie Didactica, specializare a Facultatii de Geografie din cadrul Universitatii din Bucuresti. Prima parte a articolului va invitam sa o cititi aici.
