Cum se apără animalele?

Se spune că sunt două mijloace principale de reacţie atunci când întâlnim un prădător: fuga sau atacul. Cu toate acestea, animalele au dezvoltat şi modalităţi deosebite de a se apăra în faţa unui pericol. Iată câteva dintre ele.

Camuflajul apare destul de des în natură, fiind perfect adaptat atât mediului înconjurător, cât şi comportamentului animalelor. Camuflajul merge de la formele cele mai simple, cum ar fi culoarea veveriţelor sau a hârciogilor (pământie, pentru a se pierde uşor în peisaj), sau a rechinilor, delfinilor şi altor creaturi marine, care au un colorit cenuşiu – albăstriu, din acelaşi motiv (sau, desigur, fauna polară, care are un colorit albicios, pentru a se confunda cu zăpada), până la adevărate “opere de artă”: peştii plaţi (din ordinul Pleuronectiformes), care devin nevăzuţi atunci când stau pe o parte, broasca Paradoxophyla palmata, care seamănă izbitor cu o frunză, călugăriţa malaeziană de orhidee (vezi foto) sau insectele-frunze din familia Phylliidae sunt doar câteva exemple. În cazul acestora din urmă, vorbim deja despre mimetism (capacitatea animalelor de a-şi schimba culoarea sau de a lua forma unor alte animale sau obiecte din mediul înconjurător).  

Multe dintre animale au la dispoziţie mijloace fizice ori chimice pentru a se apăra. De exemplu, ornitorincul, care a fost considerat o glumă pentru o bună perioadă de timp (devenit acum celebru şi fiind unul dintre puţinele mamifere care depun ouă), este, de asemenea, neobişnuit atunci când vine vorba de metode defensive. Masculul are câte un pinten ascuţit, retractabil, în fiecare membru posterior, conectat la o glandă cu venin. Atunci când este atacat, înţeapă prădătorul, determinându-l să plece. Veninul este suficient de puternic pentru a ucide un animal de dimensiunea unui câine. Ceea ce este interesant, este faptul că femela nu are acest mecanism de apărare, ceea ce indică faptul că este o armă utilizată mai ales la nivel intraspecific, aşadar în duelurile pentru teritoriu sau pentru femele.

Apărare în sau pentru familie

Animalele sociale trăiesc şi se apară în comun, împotriva celor care le ameninţă viaţa şi teritoriul. La toate nivelurile de evoluţie, începând de la celenterate până la mamifere, vom întâlni exemple privind securitatea grupului, familiei sau coloniei.

Spre exemplu, despre polipii de apă dulce (reprezentanţi ai clasei hidrozoarelor), care trăiesc în cea mai mare parte în colonii, putem spune că şi-au format o « diviune a muncii » : se formează polipi de nutriţie (sterili), polipi de reproducere (dar care nu au posibilitatea de a se hrăni, fiind total lipsiţi de tentacule) sau de apărare (cu celule urticante).

Ultimele cercetări sociologice arată că în multe dintre asociaţiile de animale apar tendinţe de cooperare, care intră în categoria comportamentului. De exemplu, semnalele date de către unul sau mai mulţi indivizi, care alertează celelalte animale şi declanşează reacţia acestora. Un astfel de comportament întâlnim la rândunele, la care solidaritatea intraspecifica este foarte bine dezvoltată. În caz de pericol, zeci de rândunele îşi iau zborul şi îl hărţuiesc pe duşman (adesea, este vorba de un uliu) până când acesta le părăseşte teritoriul.

În cazul speciilor cu o existenţă socială evoluată, putem vorbi chiar despre un sistem organizat de apărare: colonia de termite, formată din matca, lucrătoare, soldaţi, larve, ouă şi reproducători de rezervă, ia măsuri de apărare în caz de pericol: se salvează ouăle, larvele şi hrana, după care se iau măsuri de atac. Furnicile de Malaezia (Camponotus saundersi) se pot sinucide pentru binele coloniei. Soldatii sunt dotati cu niste glande care secreta o substanta otravitoare. Atunci când simt o ameninţare, ei isi contracta abdomenul, determinandu-l sa explodeze si sa pulverizeze otrava.

Biologul francez Prévost a analizat viaţa colonială a pinguinilor şi a descris un sistem de apărare deosebit de interesant la pinguinul imperial (Aptenodytes forsteri) şi la pinguinul Adelie (Pygoscelis adeliae). Aceştia organizează creşe, păzite de adulţi, în timp ce o parte din părinţi pleacă să caute hrană.

Lupii formează cupluri care se despart doar prin moarte. Părinţii îşi consacră o bună parte din timp puilor, care sunt educaţi timp de 2 luni de mama, iar apoi de tată, sunt ajutaţi şi înconjuraţi mereu de tinerii « celibatari », devenind autonomi la 1 an. Familiile de urşi adopta, la rândul lor, astfel de comportamente. Ursoaica îşi poate ţine puii cu ea până la 2 ani : acesta este motivul pentru care ne putem întâlni cu o femelă cu pui din ani diferiţi. În acest caz, puiul cel mare ia parte la îngrijirea puilor celor mici.

Surse info: http://webecoist.momtastic.com/2008/11/04/9-of-the-most-bizarre-animal-defense-mechanisms/, http://listverse.com/2010/05/18/top-10-mammals-with-odd-defense-mechanisms/, http://science.howstuffworks.com/environmental/life/zoology/all-about-animals/animal-camouflage1.htm, Tudor Opris (1975), Animalele se apara, Ed. Albatros.

Surse foto: http://www.oddee.com/item_96535.aspx, http://www.penguingiftshop.com/images/P/PZ024L.JPG

Despre autor
Doctor in Geografie si amenajare teritoriala al Universitatii din Lille, pasionata de natura si de calatorii.
1 comment on this postScrie-l pe al tau!
  1. Multumesc ca m-ai ajutat!

Scrie aici comentariul tau

Te rugam sa-ti introduci numele!

Necesar!

Te rugam sa introduci o adresa de email valida!

Necesar!

Te rugam sa scrii mesajul!

Greenly Magazine © 2019 All Rights Reserved

Designed by WPSHOWER

Powered by WordPress