Comorile Saharei

Există multe asemănări între om și natură… ambii sunt alcătuiți din  aceleași elemente fizice („țărâna”), depind de o serie de factori exteriori, sunt vulnerabili și imprevizibili, însă mai au o trăsătură la fel de importantă: schimbarea.

Uneori se întâmplă ca după o lungă perioadă fără nici un contact cu o persoană, să nici nu o mai recunoști datorită schimbărilor intervenite. Alteori, se întâmplă să o recunoști cu ușurință după înfățișare, dar să nu o mai recunoști în caracterul acesteia, în felul de a fi, în maniere și obiceiuri. La fel se întâmplă și cu natura, cu planeta noastră. Odată, arăta și se manifesta altfel decât o face acum… și e normal să nu mai fie așa, având în vedere entropia care guvernează materia, universul. Totul e într-o continuă schimbare și rămânem surprinși atunci când descoperim câteva crâmpeie din trecutul acestui pământ, la fel ca atunci când la maturitate privim pozele din copilărie. Parcă nu ne recunoaștem, parcă n-am fost noi; poate cei din poze suntem noi cu adevărat… sau cei de azi, cu urmele vieții pe frunțile noastre. Sau poate noi am fost și atunci și acum…

Deșertul Sahara, așa cum arată astăzi, îl asociez cu un bătrân obosit de vreme, care și-a luat scăunelul, a deschis albumul cu cele mai vechi poze ale lui și începe să retrăiască, să contemple și să revadă anii copilăriei, în care viața și tinerețea vibrau în trupul lui, inspirându-i siguranță, putere și precizie în acțiuni. Mai dă câteva pagini și trece de adolescență, unde vede cât de verde era viața lui, udată de ape cristaline și curate, în care multe viețuitoare găseau hrană și odihnă în casa lui. Era căutat pentru atmosfera plăcută din jurul lui, pentru prietenia sinceră și pentru că în casa lui nu existau certuri sau războaie, nu existau supărări care să persiste peste noapte. Preocuparea lui era binele celuilalt.

Vremea a trecut și din acel tânăr viguros și puternic constată că a rămas un simplu bătrân ca toți ceilalți, încărunțit înainte de vreme, cu fața brăzdată de riduri și respingător la prima impresie. Dar cine își ia timp să-l cunoască, rămâne uimit de bogățiile pe care acesta le ascunde privirilor superficiale. Se deschide numai celor care vor cu adevărat să afle ceva din vremurile de demult și să învețe din experiența sa.

Din punct de vedere geografic, deșertul este localizat în nordul Africii, extins pe 5630 km de la vest la est, respectiv de la Oceanul Atlantic şi până la Marea Roşie, şi pe 1930 km de la nord la sud, de la Munţii Atlas şi ţărmul Mării Mediterane şi până în zona savanelor din regiunea Sudan. În sens restrâns, se întinde în est numai până la Valea Nilului; deşertul de la est de Nil, până la Marea Roşie, este cunoscut sub numele de Deşertul Arabiei. Sahara ocupă mari porţiuni din statele Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Mauritania, Mali, Niger, Ciad, Sudan şi o mică parte din Senegal şi Burkina Faso.

Clima în Sahara este tropical-deşertică, cu temperaturi medii ridicate (38°C), deosebit de fierbinte şi uscată; vântul dominant tot timpul anului este vântul Pasat, un vânt uscat ce aduce ploi rare. Există variaţiile mari de temperatură de la zi la noapte. Iarna, pe timpul nopţii, temperatura scade până la -10 grade, pe când vara atinge în timpul zilei 58 de grade Celsius. Precipitaţiile sunt reduse (20-200 mm/an) şi exista amplitudini termice diurne foarte mari (30°C în aer şi 70°C pe sol). Temperatura medie a lunii ianuarie este de +10°C, iar a lunii iulie 35°C. Sahara este o regiune endoreică, lipsită de cursuri de apă permanente, reţeaua hidrografică fiind reprezentată prin ueduri, care se umplu cu apă în timpul ploilor ocazionale.

In deşertul din vestul Egiptului care se întinde pe o suprafaţă de 681000 km2, peste 23% (159000 km2) din suprafaţă este acoperită de dune de nisip. Marea Mare de Nisip acoperă o suprafaţă de 72000 km2.

S-a constatat că nisipul este compus în special din granule de cuarţ rotunde. Stâncile expuse din nordul mării de nisip sunt compuse în cea mai mare parte din calcar, astfel că ele nu sunt sursa cantităţii mari de nisip de cuarţ.

El-Baz a propus ipoteza că dunele de nisip îşi au originea în eroziunea fluvială a rocilor din sudul dunelor de nisip din Estul Saharei. Forma rotundă a granulelor de nisip s-a format atunci când acestea au fost transportate de apa râurilor ce străbăteau odinioară acea regiune. Sedimentele s-au depozitat în bazinele interioare unde se terminau paleocanalele. Pe măsură ce clima a devenit secetoasă şi apa s-a evaporat, particulele au fost expuse la acţiunea vântului, care a realizat diferitele forme de dune.

Aceste observaţii neagă punctul de vedere convenţional privind originea dunelor de nisip în eroziunea rocilor provocată de vânt şi transportul nisipului dinspre nord. Majoritatea nisipului pare să se fi format prin eroziunea rocilor provocată de apa fluviilor şi transportul său dinspre sud spre nord de către râuri şi depozitarea lui în ariile topografice joase. Alternarea repetată a perioadelor umede şi uscate în perioada cuaternară (1800000 ani) a dus la curăţarea nisipului şi la creşterea concentraţiei de cuarţ.

Toate câmpurile majore cu nisip din Sahara sunt în depresiuni. In unele locuri nisipul a migrat spre zone mai înalte purtat de vânt. În locurile unde depozitele fluviale originale au fost subţiri, abundă zonele fără nisip, precum coridorul între dune din partea sudică a Marii Mări de Nisip.

Analiza cursurilor râurilor arată că ele îşi aveau originea în masivele înalte din Sahara sau din Sahel. Ultima dată când apa a curs prin văile acestor râuri a fost în urmă cu circa 5000 ani.

Oamenii de știință confirmă că Deșertul Sahara a fost cândva o imensă întindere înverzită, „mustind de sevă”, plină de animale și locuită de oameni ce se bucurau de condițiile oferite de acest mediu. Sahara verde de atunci găzduia și specii care între timp au dispărut, reprezentanți interesanți ai megafaunei, precum Sivateherium și Pelorovis. De asemenea, au fost descoperite (anii 2000) de către o echipă de paleontologi americani, fosilele a cinci specii de crocodili necunoscute pînă recent. Aceşti crocodili umblau pe cîmpurile verzi şi înotau în rîuri, în zona delimitată în prezent de statele Maroc şi Niger.

„Lacurile erau mult mai mari, existau mai multe râuri, iar vegetaţia verde, luxuriantă, acoperea câmpiile şi colinele. În zonele înalte din mijlocul Saharei, azi nişte dealuri sterpe şi pietroase, pantele erau acoperite de păduri de stejari şi nuci, de tei şi ulmi, de măslini, ienuperi şi pini”, spune Roland Oliver, profesor de istorie africană la Universitatea din Londra. Apele pline de peşti curgeau prin câmpii înierbate, pe întinderea cărora mişunau milioane de animale.

Elefanţi, girafe, bivoli, fel de fel de alte ierbivore prosperau pe seama vegetaţiei bogate, a cărei creştere era susţinută de abundenţa de ploi. Sahara era o savană vibrând de viaţă, aşa cum sunt savanele de azi ale Africii în anotimpul ploilor.

Oamenii Saharei de acum 5 milenii trăiau în aşezări ridicate pe malul apelor, bucurându-se de o abundenţă de peşti, moluşte, păsări de apă şi diverse mamifere, care le asigurau hrana. Aceste comunităţi riverane desfăşurau o intensă activitate de vânătoare şi pescuit, de adunare a plantelor sălbatice (inclusiv cereale), de olărit şi confecţionare a uneltelor. Au existat controverse între specialişti, privind modul de viaţă al acestor populaţii; erau vânători-culegători sau agricultori, sedentari sau nomazi? Cele mai recente descoperiri sugerează că era vorba despre vânători-culegători care nu erau în totalitate sedentari.

Astăzi, cuvântul „Sahara” evocă deșertul: un pustiu de nisip și piatră, cu soare arzător, o lume aproape sterilă, încinsă și uscată până la nimicirea a tot ce e viu. Cu greu ne putem imagina întreaga Sahară ca pe o câmpie verde și fertilă și la fel de greu ne putem imagina că acest pustiu ar avea ceva de oferit omului, în afară de nisip și căldură. Încă din secolul V Î.Hr., Herodot, în lucrările sale, a descris dunele de nisip, domuri de sare și obscuritatea lumii de deșert. Apoi, mai târziu, un alt savant – Strabon – a redat modul grijuliu cu care locuitorii deșertului tratează apa. De asemenea și Pliniu a confirmat descrierea altor cercetători și a spus că în deșert nu există apă, iar ploaia este un fenomen foarte rar.

Odată cu trecerea de la „era paleoindustrială” la etapa dezvoltării industriale accelerate, bazată pe petrol, gaz metan și electricitate, zonele deșertice au devenit din ce în ce mai atractive pentru marii agenți economici care finanțau cercetările în domeniu. Astfel, în cazul zonei Sahariene s-au descoperit mari rezerve de țiței, gaz natural, sare, cărbuni, cupru, mangan, fier, uraniu, plumb, volfram, titan, zinc și fosfați. De asemenea, în urma prospecțiunilor (anii ′50) de pe teritoriul Libiei, a fost descoperit cel mai voluminos acvifer străvechi din lume, acvifer situat, paradoxal, sub cel mai mare și mai cumplit deșert – Sahara. În acest fel, în cel mai arid loc de pe Terra, apa fosilă a devenit mai valoroasă decât combustibilii fosili, căutați inițial de libieni.

Paleo-apa este, de fapt, apă care s-a infiltrat într-un acvifer acum multe sute, chiar mii de ani, fenomenul producându-se în condiţii climaterice şi geo-morfologice total diferite de cele din prezent.

Această apă fosilă poate rămâne în “acviferele-fosile” mult timp, fără a se evapora sau infiltra. Apa fosilă este, de cele mai multe ori, urmarea unui eveniment geologic major, de genul unui cutremur de pământ, care duce la “astuparea”, la acoperirea, şi cumva chiar la sigilarea acviferului în cauză, care nu mai poate fi alimentat cu ape provenite din precipitaţii.

Din nefericire, paleo-apele nu sunt surse regenerabile de apă, din motive mai mult decât evidente. Odată ce acviferul închis a fost spart prin forare, iar apa extrasă, acesta nu se mai poate realimenta, deoarece este în afara zonelor actuale cu pânze freatice.

Extragerea apelor din “acviferele fosile” este cunoscută în hidrologie sub expresia de “mineritul apelor”. Dacă apa unui acvifer este extrasă prin intermediul unui puţ de mare adâncime, cu o rată care o depăşeşte pe cea de realimentare naturală (care, în cazul acviferelor fosile este practic zero), pereţii acviferului colapsează în cele din urmă, formând o depresiune subterană care afectează pânzele freatice din zona respectivă. Studierea acestui acestui fenomen a dus la incriminarea “mineritului apelor”, pe care tot mai mulţi specialişti îl consideră vinovat chiar de creşterea nivelului mărilor şi oceanelor.

Oricât ar fi de greu de crezut, un studiu detaliat efectuat de specialişti din cadrul Universităţii din Utrecht, Olanda, şi dat publicităţii în luna februarie a anului curent, a demonstrat că exploatarea în exces a marilor acvifere fosile din lume, a dus la creşterea volumului de apă din hidrosferă şi este responsabilă de creşterea cu o pătrime a nivelului Oceanului Planetar, de la începutul secolului XX, până în prezent.

Libia, cu teritoriu saharian în cea mai mare parte, primeşte anual mai puţin de 100 mililitri de apă din precipitaţii, deci descoperirea imensului rezervor este un factor care va impulsiona dezvoltarea umană şi chiar agricultura într-o regiune destul de puţin propice vieţii.

Imensul acvifer sub-saharian a apărut în secvenţe sedimentare, după care, în urma altor mişcări ale scoarţei terestre, au fost realimentate cu apă. În trecut,  realimentarea a fost favorizată şi de climatul foarte umed existent în Sahara acelor timpuri.

Acviferul de dimensiuni uriaşe se întinde sub teritoriile a patru ţări: Sudan, Ciad, Egipt şi Libia.

Experţii care l-au investigat susţin că are un volum de cel puţin 150.000 kilometri cubi de apă dulce.
Extrem de bucuros în urma descoperirii, preşedintele de atunci al Libiei, Moammar Gaddafi, a lansat în anul 1984 aşa-numitul The Great Man-Made River Project, un sistem colosal alcătuit din conducte, rezervoare, pompe şi sisteme performante de forări la mare adâncime, o uriaşă infrastructură tehnologică destinată acoperirii necesităţilor de apă ale unei populaţii umane de 70 milioane de persoane.

Cele 1.300 de puţuri de mare adâncime care străpung nisipurile Saharei libiene extrag zilnic aproximativ 6,5 milioane metri cubi de apă. O conductă colosală, cu diametrul de 4 metri şi lungimea de 4.000 kilometri, cea mai mare conductă de apă dulce din lume, transportă preţioasa apă spre oraşele libiene din nordul ţării.

Giganticul proiect a costat peste 20 miliarde USD, iar specialiştii estimează că va rămâne în funcţiune şi în următorii 50 de ani, de apa extrasă din subsolul Saharei depinzând nu doar Libia, ci şi ţările înconjurătoare.
În final, chiar şi la ora actuală, cu toată tehnologia disponibilă, nu s-a stabilit încă adevărata capacitate a acviferului fosil nubian.

Noi speranţe pentru ţările predominant deşertice apar în urma veştilor care anunţă descoperirea de noi şi noi acvifere fosile, ascunse timp de milenii sub necruţătoarele nisipuri încinse de forţa tot mai mare a Soarelui.

În această direcţie, proiectul AQUIFER dezvoltat de Agenţia Spaţială Europeană se bazează pe imaginile de satelit, coordonate şi interpretate de geofizicianul Stefan Saradeth, coordonatorul proiectului.

Americanii nu se lasă nici ei mai prejos şi, la scurt timp după lansarea ambiţiosului proiect european, şi-au pregătiti propriul program, intitulat NASA’s Gravity Recovery and Climate Experiment (GRACE), destinat identificării şi studierii a noi acvifere de mare adâncime.

Recent, un alt acvifer străvechi a fost descoperit în subsolul Iordaniei, o altă ţară deşertică care se confruntă cu lipsa stringentă de apă.

Acviferul Disi, situat la graniţa cu Arabia Saudită, poate livra Iordaniei şi ţărilor vecine o cantitate de 99 milioane metri cubi de apă anual. Americanii au finanţat un proiect de cooperare cu statul iordanian, proiect în valoare de 600 milioane USD, dar proiectul întâmpină, deocamdată, dificultăţi venite dintr-o direcţie nebănuită.

Specialiştii au descoperit cu stupoare că apele fosile din acviferul de la Disi au un nivel de radiaţii de 20 de ori mai mare decât nivelul maxim admis pentru apa potabilă. Apa a fost contaminată de straturile de gresii, roci care, de-a lungul milioanelor de ani, au eliberat în apă elemente radioactive.

Cel care a descoperit problema, geochimistul Avner Vengosh din cadrul Universităţii Duke, susţine însă că situaţia de la Disi nu este deloc una singulară: ape fosile cu nivel ridicat al radiaţiilor au fost descoperite şi în acvifere din Israel, Egipt, Arabia Saudită sau Libia.

Din fericire, „încărcarea radioactivă a acestui tip de ape poate fi înlăturată în urma unui procedeu relativ simplu, dar destul de costisitor”, susţine profesorul Vengosh.

O problemă mai mare în cadrul exploatării apelor fosile constă, de fapt, în amestecul acestora cu ape sărate, un incident des întâlnit în cadrul forărilor de mare adâncime din deşert; astfel de incidente nedorite apar cel mai adesea în timpul exploatării acviferelor fosile situate în apropierea coastelor marine.

Viitorul oscilează undeva între speranţă şi pesimism.

Rezultatele programelor lansate de NASA şi de Agenţia Spaţială Europeană au demonstrat că omenirea foloseşte tot mai multă apă, într-un ritm cu care precipitaţiile nu pot ţine “pasul”. Iar acest dezechilibru a dus la scăderea nivelului apei din pânzele freatice cu 30 centimetri în intervalul 2002-2008.

Acest aspect îngrijorător, coroborat cu faptul că rezervele de apă din acviferele fosile sunt finite, demonstrează încă o dată valoarea apei, fragilitatea echilibrului natural şi, mai ales, necesitatea stringentă a adoptării unor legi internaţionale în privinţa dezvoltării durabile.

Surse info:

http://cartiere.ro/119940-desertul-sahara-geologie-asezari-animale

http://www.ecology.md/md/section.php?section=fsociety&id=5351

http://www.revista-informare.ro/showart.php?id=200&rev=7

http://www.descopera.ro/natura/8756416-apele-de-sub-sahara

http://www.catastrofe-naturale.ro/2010/06/08/sahara-este-asezata-pe-o-mare-de-apa-dulce/

http://www.evenimentul.ro/articol/fosilele-unor-specii-necunoscute-de-crocodili-descoperite-in-sahara.html

http://www.descopera.ro/natura/9200454-pe-vremea-cand-sahara-era-verde-si-roditoare

Surse foto:

http://sepetjian.wordpress.com/2012/01/03/age-limiting-factors-sahara-desert/

http://www.danolteanu.ro/2012/03/orasele-lumii-10-san-juan-puerto-rico/

http://www.descopera.ro/natura/9200454-pe-vremea-cand-sahara-era-verde-si-roditoare

http://www.boinc.sk/clanky/libyas-great-man-made-river

http://www.fotozanetti.com/luca/reportage/the-great-man-made-river/page-3

Despre autor
Absolvent al Facultatii de Geografie (UB) - specializarea Stiinta Mediului și al masterului "Evaluarea Integrată a Stării Mediului".
Scrie aici comentariul tau

Te rugam sa-ti introduci numele!

Necesar!

Te rugam sa introduci o adresa de email valida!

Necesar!

Te rugam sa scrii mesajul!

Greenly Magazine © 2019 All Rights Reserved

Designed by WPSHOWER

Powered by WordPress