În cea din urmă parte a cursului său, Oltul își odihnește suflul urmând panta lină a piemontului și câmpiei. ”Orologiu viu și oglindă pururi mișcătoare”, Oltul străpunge împărățiile pietrișurilor și nisipurilor cuaternare…Țara Bârsei și a Loviștei, prinse parcă în agrafele unei poze șterse de timp, se ridică să privească adultul ce odinioară șerpuia sfios și alerga zglobiu prin peisajele lor.
Pe panta apei, Oltul oferă tuturor celor ce, în oglinda lui, privesc dincolo de imagini, prilejul unei supreme înfiorări. Deși lasă în urmă semeția munților, Oltul curge mai departe, pe sub razele soarelui, care, ”arzând necruțător câmpia, o încing ca pe un cuptor”. Dimineața, moleculele de apă trec șuvoaie-șuvoaie hotarul strâmtorii de la Cozia și, eliberate ca dintr-un ștreang, năvălesc pe întinsul depresiunii subcarpatice dintre Călimănești și Râmnicu Vâlcea. La amiază, se răsfiră în virtutea inerției și totul pare pradă unui incendiu: mari vâlvătăi de apă umezesc albia vădit lărgită de jur împrejur, ca niște eucalipți de foc – adăpând păduri nemorale întregi…
Mai departe, Geo Bogza ne relatează că ”din inima Carpaților până la Dunăre, plutașii călătoresc două săptămâni. Zile după zile, ei alunecă la vale, veghind la capetele plutei, cât sunt de înalți, în cămășile lor albe, mișcând din timp în timp, alene, cârma”. E un tablou fluid pictat de o minte adânc înțelegătoare a legăturii trainice dintre om și potențele apelor curgătoare, căci mai cu seamă Oltul a fost și va fi un adevărat sprijin natural pentru comunitățile de pe cursul său.
În aval de Rm. Vâlcea, Oltul vede altă lume, mai puternică și vastă, asupra căreia, ”din tării, se revarsă cântecul ciocârliilor”. De acum încolo, Oltul întâlnește, rând pe rând, așezările compacte de piemont: sate întinse, pe margini cu pâlcuri de salcâmi și șure de paie. Treacătul Oltului prin Podișul Getic e înregistrat audiovizual de locuitorii ținuturilor care vin sau se întorc de la munte…nimic nu rămâne neștiut de ochii ageri ai oamenilor care, străbătând oceanul holdelor, admiră la tot pasul Oltul pe când ”porumbul se leagănă în vânt, scoțând foșnetul lui unic, de săbii trase din teacă”.
Unii privind spre sud și ceilalți spre nord, ”oamenii munților și ai câmpiei stau față în față, cu viața și poveștile lor. Mereu vine vorba de război, de lupi, de trăsnet, de ape și de înecuri. Atât de multe au să-și istovească și unii și alții. De toate aceste întâmplări malurile Oltului foșnesc, ca o pădure de stafii”. Pragurile aproape de netrecut ale munților se transformă în zvonuri ale vieții care, precum un cânt, se reflectă și se întorc în ecou tot mai potențate pe măsură ce străbat tunelul timpului…Viața Oltului, precum a țăranului român, e o cărare îngustă, când rocile patului albiei sunt mai dure, sau mai lată, când stratele mai moi permit râului să erodeze…așa și viața se zbate între alți semeni de-ai noștri sau între singurătăți…
Când panta se domolește, limbi de nisip ”mijesc de sub unde”, precum cearcănele vieții de sub ochiul unui octogenar…De acum Oltul e un râu tulbure, de șes: ”nămoluri groase urcă la suprafață, într-o necontenită învolburare, ca și cum, în albia lui n-ar înceta să erupă un lanț de vulcani noroioși. Furtunile de pe întinderea câmpiei izbucnesc din neant parcă. Nori sfâșiați de fulgere se învălmășesc amenințători, înnegrind orizonturile”. Oltul aduce, așadar, cu el, de sus, din munți, nu numai viitura, ci și furtuna, dar câmpia le disipă ca prin magie…nimic nu îi rezistă la nesfârșit, pentru că, tânără fiind din punct de vedere geologic, este într-o continuă preschimbare.
Ajuns la treapta cea mai de jos a lungului și rodnicului său drum, împăcat cu sine și cu lumea, liniștit Oltul își aduce aminte de tinerețea sa hidrologică. Munții îi par acum atât de îndepărtați, parcă dintr-o altă viață. La ce bun toată acea goană nebună pe stânci, acea neoprită cădere din cascadă în cascadă?…Va mai putea redobândi nestăpânita-i cruzime cu care smulgea brazii din rădăcini?… Răspunsul este nu, căci Oltul, ca toate apele curgătoare, nu se întoarce niciodată contra gravitației…molecule după molecule călătoresc și intră în circuitul natural al apei, fără să-și mai poată scălda sorgintea, decât după mii de ani, când bucla se închide. Ca un om încăpățânat, bătrânului Olt deja îi e greu să creadă că un altul se zbuciumă la fel acum, acolo, ”un altul care va ajunge și el aici, intrând încet în marele somn și murmurând: Deșertăciune a deșertăciunilor! ”…
În acest ultim amurg, atâtea cetăți se scaldă în foșnet de apă…”turle de biserici, satele cu acoperișuri roșii de țiglă și cu fuioarele de fum urcând din hornuri”…unul după altul, zeci, sute de sate au răsărit în calea lui, și au rămas apoi în urmă, pline de viața lor veche și tainică. Toate au un nume și o milenară poveste, ”urcând uneori până la daci, alteori până-n preistorie”, dar cine ar putea să le mai memoreze? Ținându-i partea protagonistului său, autorul ne lămurește spunând că pe oamenii ce măcar o secundă l-au privit sau i-au atins mătăsosul curs, ”pe oamenii lui”, Oltul nu i-a putut uita.
De când s-a ivit pe culmile Hășmașului Mare, oamenii s-au aplecat asupra lui, privindu-l uimiți și cu prietenie. ”Unii l-au sorbit, cu însetarea zilelor de arșiță, alții s-au privit în oglinda lui, cu alții a măcinat grâul”. Oltul a rămas, astfel, linia mediană între munte și câmpie, între Transilvania și Oltenia, între metamorfism și procesele de sedimentare…
”După ce întreaga tinerețe s-a războit cu stâncile, după ce a străpuns, zbuciumându-se îndelung, trei rânduri de munți, după ce și-a purtat învolburarea când spre o zare, când spre alta, lăsând în urma lui o țară întreagă, Oltul își privește sfârșitul senin, ca pe un act prevăzut și așteptat. Obosite și grele, asemeni unor pleoape ce se închid pentru somnul de veci, undele coboară spre Dunărea necunoscută, și se pierd în vâltoarea ei, ca și cum ar trece hotarul altei lumi”. Contemplată de pe o renie de la gura Oltului, Dunărea de necuprins își îngână șoaptele cu cele ale afluentului său preferat…Nimic nu îi mai desparte și apele lor se împreună ca două glasuri în surdină de soprane. Se așterne liniștea înainte ca Oltul să se sfârșească…
Câteva clipe mai apoi, una cu fluviul, apele Oltului se pierd între malurile largi de la confluență, descărcându-se de ultima pulsație a vieții și ducându-se departe, în infinitul circuit hidrologic, ca pe sub bolta unui nou univers…
Bibliografie:
Bogza, G., 1976, Cartea Oltului, Editura Minerva, Bucuresti.
http://www.judetulolt.ro/olt/servlet/portal?action=ContentAction&actEvent=showRubric&id=galerie-foto
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:RO_OT_Slatina_bridge_over_Olt.jpg
http://iba.sor.ro/Maps/Confluenta_Jiu_Dunare_satelit.jpg
