Cartea Oltului – „Statuia unui râu” – geografie literară de pe șaua unei biciclete (I)

Scris de Gabriela Morosanu pe 11/02/2013 in Apa · 1 Comentarii

Săptămânile trecute mă gândeam la ce a apărut în literatura română despre avuția geografică a României și primul autor care mi-a răsărit în minte a fost Geo Bogza care, încă de pe copertă, trimite cititorul în sfera comportamentelor ecologice, prin următoarea sa mărturisire: ”În vara anului 1939, pe când omenirea se afla în pragul celui de-al doilea război mondial, născându-se în mintea mea ideea de a scrie această carte, Bunty mi-a împrumutat bicicleta ei, pentru a călători în lungul Oltului”. Vedem, la o primă interpretare, că preocupările din vremurile de răscruce ale țării noastre erau deseori îndreptate spre descrierea naturii, și nu oricare colț din natură, ci peisajele întâlnite în timpul unei călătorii în lungul celui mai mare râu care se varsă pe teritoriul României, Oltul.

Geo Bogza împarte cursul Oltului în șapte trepte ale existenței de la starea geologică la cea cosmică.

Treapta minerală – reprezintă etapa ”devenirii râului” legată de leagănul său, Masivul Hășmașu Mare.
Treapta vegetală – ce corespunde momentului trecerii de la izvor la râu și pornirii spre sud, prin meterezele de piatră ale Carpaților Orientali.
Treapta împlinirii totale – întoarcere pentru scurt timp ”la origini”, sau etapa ”împlinirii totale”.
Treapta vieții spirituale – când Oltul traversează Ardealul spre apus.
Treapta marii istorii – când Oltul, cu nemărginita lui energie, pare că ”străpunge” Carpații cristalini.
Treapta liniștitului amurg – când, geomorfologic, Oltul se apropie de profilul de echilibru, trece cu bine de ”problemele vieții”, reprezentate metaforic prin praguri în albie și ”se relaxează” la sfârșitul existenței sale, traversând Câmpia Română.
Treapta întoarcerii spre Cosmos – spre circuitul firesc al apei în natură, reintegrându-se în hidrosferă prin vărsarea sa în Dunăre.

Izvorul Oltului – înalte acorduri simfonice, ”uriașă mască a morții”, apare în ochii autorului ca o fortăreață, de unde geograful poate cuprinde cu văzul Ardealul și spre care, parcă atrase de un ”magnet de granit”, privirile drumeților se întorc mereu, ca niște ace de busolă. Masivul Cozia – ”amețitorul clocot de lumi” marchează pentru aventura Oltului ultima cumpănă din drumul lui spre miazăzi. Oltul – prilej de cugetare asupra destinului, este o monografie curgătoare a Carpaților Orientali și Meridionali, pe care îi pătrunde înaintând prin ”tâmplele” stâncilor golașe sau acoperite cu vegetație și izbutind să le descifreze enigmele. Pe versanții munților Baraolt, priveliștile fug cu viteza timpului, pe când Oltul își continuă înaintarea mult mai îndrăzneț și avangardist, luând-o înaintea altor fire de apă ce îi vor hrăni setea în Depresiunea Brașovului. Părăsind triumfător capcana tectonică a ultimelor zvâcniri pietrificate de lavă, Oltul pășește mai încrezător în marea de fliș și cristalin…

După nestăvilita-i alunecare pe versanții Hășmașului Mare și după însetatele confluențe din Țara Bărsei și de la umbra poalelor foehnale ale Făgărașilor, în defileul Turnu Roșu – Cozia, deși sforțându-se cu parcă ultimele-i puteri să străpungă strunga de granite și roci cristaline ale munților, Oltul se odihnește pentru a servi la furnizarea electricității. Murmurul sălbatic al apei rostogolite în cursul din ”copilăria sa” va deveni un strigăt de fericire al unei adolescențe hidrologice, în timpul căreia, umile, sălbaticele creste ale Meridionalilor se povârnesc, parcă, în semn de închinare, înspre oglinda apei Oltului. La baraj, în preajma lăcașului bisericesc al domnitorului Mircea cel Bătrân (Mănăstirea Cozia), Oltul se extinde ca un ocean între stânci și parcă ar vrea să-și întoarcă apele din drum în fața măcelului instalațiilor hidraulice. Este o probă de voință pentru el, căci trebuie să iasă biruitor din nemilosul mecanism al pieirii.

”Care e totuși rostul unei asemenea lungi călătorii?” – se întreabă Geo Bogza, dacă nu pentru a sluji unui întreg popor drept ”supremă simfonie” a vieții sale milenare? Cântându-și curgerea prin albii prăpăstioase, Oltul pare a fi un dirijor pentru miile de harfe, viori și violoncele ale elementelor naturii întâlnite în cale, pe care, precum un bun pedagog, le educă în spiritul cântării pentru veșnicie…. Observat de pe o bicicletă, Oltul pare un imens rezervor de energii și enigme ale naturii dinamice…nimic nu se aseamănă în drumul lui și pietrele din albie care îl mai biruie uneori, făcându-l să spumege și să își înalțe brațele lichide spre cer, sunt doar un prilej de contemplare a vieții și a rostului ei…Povața e că nimic în viață nu e liniar și static, ci că râul, ca și omul, înfruntă și binele și răul, dar toate acestea cu înțelepciune și curaj…Sunt momente de cumpănă, precum geografic o ilustrează și mersul Oltului, ce dă să se întoarcă din drum între Sf. Gheorghe și zonele cele mai joase ale Țării Bârsei (legendara căutare a fratelui pierdut, Mureșul), dar sunt și sclipiri de speranță, care ne fac să mergem mai departe, precum se întâmplă Oltului, ce ”se înfioară” de luminata și liniștita ”câmpie” a Bârsei, care îl fac să își aducă aminte că destinul său, ca al oricărui om superior, e presărat cu asperități ce trebuie lustruite cu demnitate.

Ca tovarăș de drumeție al Oltului, ochiul de geograf al autorului zugrăvește spațiile montane într-un fel metaforic, dar plin de însemnătate: ”Schimbându-și de câteva ori înfățișarea, după cum negurile îi învăluie sau se destramă, Carpații sunt când matahale umede și mohorâte, când bijuterii uriașe, umplând cu forma și strălucirea lor bolta cerului” (p. 141). Pe deasupra lor, norii, ”candide turme” de miei, cern ploaia mult așteptată, sursa de materie a Oltului…Intrând în strâmtoarea dintre Făgăraș și Parâng, Oltul lasă pentru totdeauna în urmă splendorile pământului ardelenesc, mergând de acum hotărât spre sud, unde va aduce cu șuvoaiele lui un dar neprețuit…respirația istorică și geografică a Ardealului.