La margine. Acolo unde este loc, dar nimeni nu-l vrea. Acolo unde trecerea timpului este aşteptată cu bucurie. Acolo unde stomacul îţi este duşman pentru ca îţi cere ce n-ai să-i dai, soarele îţi răpeşte fiecare picătură de apă sau frigul îţi pătrunde în oase. Acolo unde cu fiecare gură de aer ajunsă în plămâni simţi că ai mai pierdut o secundă, un minut, o zi din viaţa ta. Acolo unde îi împingem pe săracii lumii.
Atât de multe adunări de aşezări precare adăpostesc milioane de oameni oropsiţi care îşi duc viaţa de pe o zi pe alta în cea mai lucie şi îngrozitoare sărăcie. Cumva şi undeva cuvinte despre soarta lor v-au atins auzul. Aţi auzit că nu au apă, hrană, haine, casă, educaţie. Petrecându-şi majoritatea timpului sub cerul liber, îşi pot satisface fără restricţii o singură necesitate: aceea de a respira.
Sau aşa credeam până de curând, când impresia mi-a fost spulberată de un articol al American Lung Association. Am citit negru pe alb cum dreptul universal de a inspira aer curat sau, mai bine definit, aer ce conţine noxe în limitele acceptabilului legal, este încălcat: „Povara poluării aerului nu este distribuită în mod egal. Cei săraci şi anumite grupuri etnice sau rasiale sunt expuse poluării aerului (şi nu numai) într-o proporţie mai ridicată şi manifestă un răspuns accentuat în privinţa problemelor de sănătate apărute”.
Pierduţi în grijile şi problemele de zi cu zi, ne amintim cu greutate de suferinţa lor și chiar tindem să o ignorăm, să o dăm la o parte din gândurile noastre printr-un gest mental asemănător cu alungarea unei gâze sâcâitoare. De aceea, am ales să pun din nou pe tapet o parte a ostracizării acestor oameni având în vedere locuri şi faţete diferite ale discriminării.
Rasism. USA. North Richmond. California De mai mult de 100 de ani comunități umane în care predomină afro-americanii trăiesc alături de zgomotoasa rafinărie Chevron construită de Standard Oil, o întreprindere uriaşă ce poate procesa 240.000 de barili de petrol brut pe zi. Nu mor de foame, însă sărăcia i-a împins şi îi reţine în această zonă extrem de poluată.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, numeroşi afro-americani au fost nevoiţi să se stabilească în umbra rafinăriei, neavând unde în altă parte să meargă. Venind în California în căutarea unor noi oportunităţi, au aflat curând că nu sunt doriți în cartierele de albi. Trăiesc și acum înconjurați de cinci mari rafinării, trei companii din industria chimică, opt situri Superfund (denumire specifică SUA, dată zonelor abandonate unde sunt depozitate necontrolat deșeuri periculoase), alte zeci de zone cu deșeuri unde sunt aruncate materiale toxice provenind de la industria din împrejurimi, autostrăzi și căi ferate, porturi și terminale maritime unde tancurile petroliere sunt acostate.
Decenii de inhalare a emisiilor toxice generate de industrie și a particulelor diesel ce perforează plămânii și sunt azvârlite de pe rutele camioanelor sau ale trenurilor din apropierea cartierului, cer un preț greu sănătății oamenilor. Briza oceanului le aduce până și în case benzen, mercur sau alte substanțe care cauzează cancer, probleme neurologice și reproductive. Sunt supuși unui risc mult mai ridicat de a muri datorită bolilor de inimă și a infarctului și sunt internați chiar des din cauza astmului.
În North Richmond, latinii, negrii și asiaticii reprezintă 97 % din totalul de 3717 rezidenți. Își vând casele (dacă găsesc cumpărători) cu mai puțin de 100.000 $, printre cele mai mici prețuri cerute în zona golfului San Francisco. Se plâng de lipsa străzilor pavate, a electricității și a serviciilor de bază. În zonă nu găsești magazine cu alimente sau cafenele, majoritatea locuitorilor cartierului fiind șomeri și de mult timp acomodați cu sărăcia.
E nevoie de un amestec de trei ingrediente: rasă, sărăcie și condiții de mediu precare pentru a crea comunități în
apropierea unor surse periculoase de poluare, locuri unde nimeni nu vrea să trăiască. Conducătorii afro-americani ai Mișcării Drepturilor Civile denumesc acest fenomen rasism environmental. Aproximativ 56% din cei nouă milioane de americani ce trăiesc pe o rază de 3 Km în apropierea unor obiective extinse de depozitare a deșeurilor periculoase sunt oameni de „culoare”. În California procentul ajunge la 81% și rata sărăciei în aceste cartiere este de 1.5 ori mai mare față de cea din restul Americii.
Un mod obișnuit de viață. Ulaanbaatar. Mongolia. Nu există o altă capitală în lume cu o problemă de cazare mai mare decât cea pe care o are Ulaanbaatar-ul. Un oraș de un milion de persoane dintre care 60% trăiesc în așezări improvizate, fără acces la apă, electricitate, rețea de canalizare și neavând drumuri pavate. Locuințele lor sunt corturile tradinționale ale Mongoliei, iurtele, iar metoda generală de încălzire și gătit este arderea cărbunilor și a lemnului în sobe.
Să ne punem în locul lor și să ne imaginăm că trăim în cea mai rece capitală a lumii situată la o altitudine de 1350 m și cu o temperatură medie anuală de -2.4 ºC. Cum ar fi să ieși din casă în timpul nopții pentru a te duce la baie la o temperatură de -35ºC? Cum ar fi să-ți vezi familia inspirând fumul gros și toxic al miilor de sobe 24 de ore pe zi, șapte zile pe săptămână? Alăturarea oamenilor amărâți și a temperaturilor scăzute face ca respirarea aerului îmbâcsit, plin de noxe să fie parte a vieții de zi cu zi. Cantități mari de particule în suspensie plutesc în atmosfera joasă, alături de gaze precum dioxidul de sulf și oxizii de azot.
Încă din secolul al XVII-lea au existat iurte în Ulaanbaatar, iar în timpul erei comuniste și mai mulți oameni s-au stabilit în oraș, fenomen accelerat la începutul anilor ’90, după prăbușirea regimului comunist. Mulți imigranți sunt foști păstori nomazi ce și-au pierdut animalele în timpul iernilor extrem de grele. Fără alte oportunităţi economice, ei și-au împachetat iurta și s-au mutat în capitală, în căutarea unor vieți mai bune. Astfel comunitățile de iurte se extind în zona de periferie a capitalei, întinzându-se pe dealurile abrupte, ajungând în regiuni cu risc mare de inundații și făcându-și loc lângă sau printre gropile de gunoi. Nicăieri în lume atât de mulți oameni nu trăiesc precum refugiații de război sau cei ai unui dezastru natural.
Webografie:
Environmental health news – Pollution, Poverty, People of Color: The factory on the hill.
Worldbank – Mongolia’s growing shantytowns: the cold and toxic ger districts
Surse foto:
This is the what: Mark Leong – The Urban Clan of Genghis Khan
News.mn article, WHO: Air pollutions kills 1,600 people in Ulaanbaatar annually
SF Gate: North Richmond in shadow of poverty and pollution
Environmental health news – Pollution, Poverty, People of Color: The factory on the hill.
