Eseu asupra schimbărilor climatice. Partea I

Ultimul secol s-a caracterizat prin schimbări climatice destul de vizibile pentru ca oamenii de știință să le considere o realitate și un semn pentru viitor. Deși societatea nu poate să intervină prea mult în acest ciclu de lungă durată, pe care Pământul îl experimentează din timpul erelor glaciare și până în prezent, totuși, aceasta a influențat/a accelerat prin activitățile economice, mai ales industriale, aceste schimbări, prin ceea ce climatologii au numit ”forcing-ul climatic de origine antropică” (Christopherson, 2006).

Temperaturi maxime record au dominat ultimele două decenii pentru stații atât continentale, cât și din largul oceanelor, și atât pentru regimul termic diurn, cât și cel nocturn. Spre exemplu, anul 1998 a fost cel mai cald an al tuturor timpurilor, 2002 a fost al doilea cel mai cald, iar următorul an, 2003, a fost al treilea cel mai cald, toți cei trei ani eclipsând valorile maxime record de până atunci, respectiv anii 1995 și 1997 (Houghton & Woodwell, 1989). Deși unii cercetători postulează a fi o pseudo-știință, acest fenomen al încălzirii globale, fie el eronat în unele privințe, este foarte important de înțeles pentru a putea da prilejul explicării unora dintre impacturile creșterii valorilor unor parametri climatici asupra sistemelor fizice geografice ale planetei (Hensen et al., 2012).

Există din ce în ce mai multe dovezi că procesul de încălzire globală observat încă de acum 50 de ani se datorează societății umane. Dintre acestea, este indiscutabil să nu amintim de migrarea zonelor climatice de la latitudini inferioare la cele superioare, accelerarea procesului de topire a ghețarilor, creșterea nivelului oceanelor și mărilor, toate acestea având loc în timp real, nicidecum fiind imaginate sau simulate în laboratoare pentru a da mai multă crezare ipotezelor științifice ale schimbărilor climatice/încălzirii climatice globale. Pentru aceste schimbări, oamenii de știință incrimează eliminarea unor cantități din ce în ce mai mari de dioxid de carbon, metan și multe alte gaze toxice acumulate în atmosferă din cauza activităților umane industriale.

Această nouă știință a încălzirii climatice globale a trezit atât interesul cercetătorilor, cât și al guvernelor, așa încât s-a ajuns la concluzia că numai printr-o unire a puterilor economice și politice ale fiecărui stat în parte, care a fost sau va fi afectat într-o anumită măsură de efectele schimbărilor climatice, se poate demara o acțiune colectivă pentru a reduce aceste efecte sau se poate conștientiza mai bine dimensiunea acestor schimbări. Astfel, s-a înființat Grupul interguvernamental de experți în evoluția climei, sau Intergovernmantal Panel on Climate Change (IPCC)[1], având ca principal obiectiv să determine lumea să înțeleagă riscul presupus de schimbările climatice determinate de activitățile umane (IPCC, 2001). Ca urmare, încă de la a treia adunare generală a grupului, s-a stabilit clar cine este responsabil de creșterea temperaturilor și a nivelului mărilor și oceanelor, și anume societatea umană. Tot atunci s-au realizat câteva scenarii ale evoluției climei, unul dintre acestea fiind numit ”recesiunea globală a ghețarilor montani” (Christopherson, 2006).

In urma multor cercetări reiese că societatea umană este cu adevărat responsabilă de prezența la valori ridicate a efectului de seră, existând un consens la nivel internațional asupra înregistrării celor mai ridicate temperaturi în ultimele două decenii, de când există o rețea meteorologică mondială (de circa 140 de ani).

Perspectiva paleoclimatologică nu a rămas fără căutare în rândurile specialiștilor, indicatorii acesteia (asupra calotelor de gheață, sedimentelor depuse în urma topirii ghețarilor, recifii coraligeni, metodele de determinare sporopolinice, metodele de cercetare a climei pe trecut prin dendrocronologie…etc) punând în evidență un proces de încălzire a climei în ultimii 600 de ani, dar mai ales o accelerare a lui în ultimii 20 de ani (Parmesan, 2006). Mai mult, s-a calculat că Pământul trece printr-o încălzire climatică fără precedent în ultimii 125.000 de ani, care se apropie în medie de 1^oC, rezultatele fiind bazate pe studierea calotelor de gheață antarctice (Parmesan, 2006; Hansen, 2012).

Spre detaliere, este necesar să precizăm faptul că aceste schimbări climatice din ultimele decenii se resimt diferit în funcție de latitudine (Karl et al., 2009). În acest sens, este de notat faptul că dacă la latitudinile temperate, creșterea de temperatură se situează sub 0,4^oC, în Groenlanda, Siberia și Peninsula Antarctică, s-a evidențiat o creștere de până la 3^oC (Tang et al., 2013). Studiile în aceste regiuni s-au dovedit a fi cheia deslușirii incertitudinilor privind fenomenul schimbărilor climatice globale, mărturie în acest sens stând decretarea perioadei 2007-2008 ca ”An Internațional Polar”, în care oamenii de știință au început să-și îndrepte atenția spre dovedirea diferențelor între așa-numitele ”fluctuații forțate” (cauzate de om) și ”fluctuații neforțate” (naturale).

Provocarea climatologilor în ceea ce privește elaborarea unor modele climatice constă în înțelegerea trendurilor climatice în nonlinearitatea și haosul ce descriu sistemul climatic natural actual (Christopherson, 2006)), sarcină ce ar putea fi asemănată cu cea a lucrului cu un calculator gigant, în care toate componentele climatice trebuie programate și interconectate. Astfel, folosind modele matematice inițial stabilite pentru realizarea prognozelor de vreme, oamenii de știință au dezvoltat un model climatic complex cunoscut sub denumirea de ”Model general de circulație” (GCM). La rândul lui, acesta operează cu mai multe submodele care iau în considerare atmosfera, apa oceanică, suprafața activă a uscatului, criosfera și biosfera. Cele mai sofisticate modele cuplează atmosfera și oceanul.